Se împlinesc astăzi, 28 iunie 2023, 150 de ani de la trecerea la cele veșnice a celui mai mare arhiereu al Bisericii Ortodoxe din Transilvania tuturor timpurilor, Sfântul Mitropolit Andrei baron de Șaguna. Activitatea și personalitatea sa domină istoria noastră bisericească și națională în modernitate, rămânând pentru toate generațiile următoare până în ziua de astăzi un strălucit și unic reper pastoral-misionar, social-național și politic-diplomatic, iar opera și moștenirea sa teologică, o inepuizabilă sursă de inspirație. Altfel spus, statura șaguniană reprezintă un vrednic model de arhipăstorire, iar tradiția șaguniană un valoros patrimoniu din care viața noastră bisericească, culturală și națională se poate mereu înnoi.
În după-amiaza zilei de sâmbătă, 16/28 iunie 1873, adormea în Domnul, la reședința sa din Sibiu, Arhiepiscopul și Mitropolitul românilor ortodocși din Transilvania și Ungaria, Andrei baron de Șaguna. Ierarhul fusese „timp de aproape o generație întreagă conducătorul intelectual și multă vreme singurul lider recunoscut al poporului său”, după cum scria episcopul sașilor Georg Daniel Teutsch (1817-1893) în necrologul publicat în ziarul sibian „Siebenbürgisch-deutsches Wochenblatt” din 2 iulie 1873. Același episcop și istoric sas, care l-a cunoscut destul de bine pe Andrei Șaguna, căruia i-a fost concitadin vreme de 6 ani, nota că „prietenii și dușmanii bărbatului, a cărui statură înaltă impunătoare, cu privirea ageră și cu barba ondulată, nu o va uita curând, cel ce a văzut-o vreodată, trebuie să fie de acord că de numele lui Șaguna se leagă o nouă epocă în viața poporului român și a Bisericii Orientale”.
Mitropolitul nu pășise decât pe cea de a 65-a treaptă a vieții pământești, însă sfârșitul îi fusese grăbit, conform fișei medicale, de o combinație de probleme cardiace, ateroscleroză și extenuare fizică. Din alte surse de epocă aflăm că ani de zile l-a chinuit o hernie, pe care a ascuns-o sub brâul vânăt, cu care-l vedem surprins în fotografii, și o durere de picioare, generată de gută, pe care a tratat-o la băile termale de la Vâlcele, jud. Covasna, și Băile Herculane, jud. Caraș-Severin.
Plâns de întreaga societate transilvană, încărcat cu elogii de demnitarii statului austro-ungar și de împăratul Franz Joseph, mitropolitul a fost prohodit și condus pe ultimul drum, „fără pompă, fără muzică și fără predică”, după cum însuși dispusese prin testament, fiind în cele din urmă coborât în glia Rășinarilor, lângă streașina Bisericii mari a acestei localități de români demni, harnici și darnici, din care au odrăslit în veacurile din urmă figuri marcante ale culturii române, precum Sava Popovici Barcianu, Octavian Goga și Emil Cioran. Locul său de veci, peste care s-a edificat ulterior un frumos mausoleu existent și în ziua de astăzi, a fost zeci de ani loc de pelerinaj, unde s-au închinat cu reverență și evlavie ierarhi și preoți ai Bisericii, țărani și oameni de cultură, politicieni și capete încoronate, veniți la Rășinari pentru a găsi și a se împărtăși – cum a scris la un moment dat Nicolae Iorga – din puterea, crezul și spiritul lui Șaguna „ca de o Sfântă Împărtășanie, de sufletul care a fost în el”. A străjuit din acest mausoleu iubita-i națiune și Biserică până în toamna anului 2011, când, în urma consacrării lui în galeria Sfinților Români de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, a fost deshumat și adus, în cadrul unei impresionante procesiuni, în cetatea Sibiului, relicvele sale fiind păstrate spre cinstire în măreața Catedrală Mitropolitană „Sfânta Treime”, pe care, deși și-o dorise și al cărei proiect edilitar îl inițiase în anul 1852, nu a mai apucat să o și edifice.
Un simbol al demnităţii româneşti
Aidoma impozantului edificiu eclesial românesc de tradiție bizantină, înălțat între zidurile medievale ale burgului săsesc, Mitropolitul Andrei Șaguna a fost și rămâne un simbol al demnității românești într-o Transilvanie care până la mijlocul veacului al XIX-lea fusese dominată de trei națiuni politice – ungurii, sașii și secuii – și patru religii recepte – catolici, luterani, calvini și unitarieni – care refuzaseră, în mod repetat, să-i recunoască națiunii române și Bisericii Răsăritene dreptul la o existență fraternă, legiuită și egală, nu tolerată și subordonată. Majoritatea covârșitoare a istoricilor și cercetătorilor care s-au aplecat asupra vieții și activității sale – între care trebuie reținute numele proeminente ale lui Nicolae Popea (1826-1908), Ioan Lupaș (1880-1967), Keith Hitchins (1931-2020), Mircea Păcurariu (1932-2021), Nicolae Bocșan (1947-2016) și Johann Schneider (n.1963) – au arătat că orice evaluare a locului Mitropolitului Șaguna în dezvoltarea istorică a românilor ardeleni este indisolubil legată de toate palierele esențiale ale activității și aspirațiilor omului: spiritual-bisericesc, social-politic și cultural-național. Pe scurt, nici o istorie a Transilvaniei secolului al XIX-lea nu poate fi scrisă fără a se pomeni numele lui Andrei Șaguna.
Născut la Miskolc, în nord-estul Ungariei, la 20 decembrie 1808/1 ianuarie 1809, în familia negustorilor macedo-români Naum și Anastasia Șaguna, Anastasiu Șaguna a avut parte de o educație aleasă începând de acasă, mai ales datorită mamei sale, trecând apoi prin gimnaziul piarist din Pesta, continuând cu studiile superioare de drept și filosofie la Universitatea din Pesta și desăvârșindu-se cu cele teologice la Seminarul Teologic al Episcopiei Vârșețului și în mănăstirile sârbești din Banat și Voivodina. Crescut și format intelectual în prima jumătate a secolului al XIX-lea, în ambianța cosmopolită a Pestei, în mediul provincial bănățean și în centrul mitropolitan al Ortodoxiei sârbești de la Carloviț, Andrei Șaguna a dat dovadă pe întreaga durată a vieții de o deschidere culturală remarcabilă, bogatul său orizont intelectual fiind îmbogățit prin călătoriile, prieteniile și responsabilitățile sau ascultările sale în cadrul Mitropoliei Carlovițului. Biblioteca sa (circa 6.000 de volume și zeci de titluri de periodice de presă), lucrările sale (teologice, istorice și canonice) și bogata sa corespondență (peste 6.000 de scrisori conservate doar în Arhiva Mitropoliei Ardealului din Sibiu) ni-l descoperă în deplina sa anvergură de ierarh cărturar și abil diplomat, cu un pronunțat caracter poliglot, vorbind și scriind fluent în patru limbi: românește, maghiară, germană și sârbește, la care se adaugă limbile clasice greaca și latina, slavona bisericească, iar în ultima parte a vieții s-a străduit să învețe ebraica și franceza, fiind abonat între altele și la cunoscutul ziar cotidian francez „Le Figaro”.
Renaşterea bisericească
Privind viața și activitatea sa desfășurată pe diferite planuri – eclesial, social, politic, național, cultural-educațional -, observăm că Sfântul Mitropolit Andrei Șaguna a inițiat și desăvârșit în cei 27 de ani, cât s-a aflat la cârma Bisericii Ortodoxe din Transilvania (1846-1873), o veritabilă acțiune de renaștere bisericească a Ortodoxiei transilvănene. Hirotonit arhiereu în catedrala mitropolitană din Carloviț, la 18 aprilie 1848, Episcopul Andrei Șaguna lansa strategia sa pastorală afirmând: „se cere de la mine, ca prin ocârmuirea mea să se pună în lucrare reînvierea diecezei noastre transilvane și reînvierea aceasta să corespundă trebuinței bisericii, mântuirii poporului și spiritului timpului”. Pentru ducerea la îndeplinire a țelului său, ierarhul Andrei a întreprins numeroase acțiuni, din sânul cărora nu au lipsit o rodnică activitate politică, o jertfelnică acțiune de organizare și reorganizare a sistemului școlar confesional, de pe lângă parohiile vastei sale eparhii, o rectitorire edilitară și curriculară a Seminarului teologico-pedagogic de la Sibiu, cu menirea de a forma viitori preoți și dascăli bine pregătiți, care să facă față provocărilor sociale, naționale și confesionale ale vremii, o continuă slujire liturgică și inițiativă pastorală, menită să resusciteze viața socială și culturală a parohiilor și credincioșilor ortodocși, aduși în pragul epuizării din pricina prigoanelor antiortodoxe și prouniatiste ale autorităților civile, centrale, regionale sau locale, și, nu în ultimul rând, o activitate publicistică și editorială extrem de vastă pentru acea perioadă, prin publicarea și editarea ziarului „Telegraful Român”, dar și a numeroase lucrări teologice, istorice, literare, pedagogice și liturgice, de cult.
Împins de evenimentele Revoluției de la 1848 în fruntea mișcării naționale a românilor din Transilvania, Andrei Șaguna nu a urmărit o carieră politică, ci a condus treburile națiunii în conformitate cu căile tradiționale ale predecesorilor săi. Arhivele și ziarele românești, sârbești, maghiare și austriece conțin nenumărate dovezi ale prestigiului și trecerii de care s-a bucurat în fața cercurilor imperiale vieneze, dar și ale faptului că „episcopul neunit al Ardealului”, din umilit, tolerat și încorsetat, cum era înainte de pașoptism, devenise o voce românească respectată în mediile guvernamentale vieneze și budapestane. Ridicat de împăratul Franz Joseph la rangul nobiliar de baron al Imperiului Austriac în anul 1852 și distins cu cele mai înalte decorații și ordine aulice austriece, precum „Ordinul Leopoldin în grad de Mare Cruce”, figura maiestatică a lui Andrei Șaguna se distinge în galeria ierarhilor români, ortodocși și greco-catolici, din Transilvania, Banat, Bucovina și Ungaria în întreaga perioadă a stăpânirii habsburgice. De un astfel de prestigiu social și de o asemenea anvergură politică nu s-a bucurat în epocă niciun alt ierarh român.
Cu toate acestea, succesele și contribuțiile șaguniene cele mai durabile în dezvoltarea istorică și culturală a românilor se găsesc în activitățile sale bisericești. Prin restaurarea scaunului mitropolitan ortodox al Transilvaniei, în 24 decembrie 1864, dar mai ales prin organizarea mitropoliei pe bazele constituționale ale Statutului Organic, Ortodoxia transilvană și-a recăpătat dimensiunea sinodală, devenind, prin antrenarea tuturor membrilor Bisericii în gestiunea și conducerea treburilor acesteia, bastionul de rezistență atât în fața secularismului, cât și a tendințelor de uniformizare și omogenizare politică, promovate de guvernele de la Budapesta după compromisul austro-ungar din anul 1867. Astfel, prin întreaga sa activitate organizatorică, politică și culturală, Mitropolitul Șaguna a făcut din Biserica Ortodoxă a românilor din Transilvania și Ungaria o forță socială mai activă decât fusese vreodată, înzestrând-o cu instituții puternice și reglementând participarea laicilor în organizarea și funcţionarea ei la toate nivelurile, făcând-o în felul acesta mai răspunzătoare la nevoile și dorințele masei credincioșilor. Toate împlinirile sale principale au fost îndreptate spre realizarea armoniei dintre spiritualitatea lăuntrică a Ortodoxiei, care transformă ontologic viața omului, din interior schimbându-i inima și mintea prin lucrarea Duhului Sfânt, și formele exterioare ale organizării sociale, care au menirea să satisfacă năzuințele imediate ale unei națiuni către progres politic, economic și cultural. Într-o epocă de afirmare puternică a naționalismului, Andrei Șaguna nu a fost un naționalist, ci „mai degrabă ultimul dintre marii ierarhi-conducători naționali”, după cum sugestiv a concluzionat istoricul nord-american Keith Hitchins la sfârșitul monografiei sale dedicate mitropolitului și românilor ardeleni în epoca șaguniană.
„Un dar al lui Dumnezeu”
În cei 150 de ani scurși de la trecerea sa la cele veșnice, Mitropolitul Andrei Șaguna s-a bucurat, ca nimeni altul în istoria Bisericii Ortodoxe Române și a românilor din Transilvania, de atenția istoricilor, teologilor, literaților, oamenilor de cultură români și străini, care i-au dedicat numeroase cărți, studii și cercetări, între ele și trei lucrări de doctorat susținute la universități de prestigiu din Occident, precum Harvard University (Keith Hitchins, 1964), Friedrich-Alexander-Universität Erlangen-Nürenberg (Johann Schneider, 2004) și Universität Wien (Maria-Mihaela Stan, 2010). Bibliografia șaguniană întocmită în anul 2012 de Biblioteca Astra din Sibiu depășește 2.600 de titluri de cărți, volume colective, corpusuri de documente, studii, articole, panegirice și evocări care-i prezintă biografia, îi analizează opera și îi editează o bună parte a corespondenței. Cititorul contemporan, mirean sau cleric, poate astfel ușor accesa și descoperi figura și personalitatea istorică a ierarhului, având șansa de a decanta învățăminte și lecții de viață, de conduită și de acțiune, care-i pot fi de folos și îl pot inspira. În mod deosebit, pentru românii dreptcredincioși din Transilvania și din Banat, din Ungaria și din Serbia, Sfântul Mitropolit Andrei Șaguna a fost și rămâne un apostol, un înnoitor al instituției eclesiale, un povățuitor pe calea mântuirii și a păstrării identității creștine ortodoxe și a celei culturale românești. De aceea, într-o conferință rostită la Brașov în anul 1943, Lucian Blaga a afirmat că nu găsea „alte cuvinte mai potrivite pentru a caracteriza pe Andrei Șaguna, omul și fața bisericească, decât acestea: el a fost întruparea duminecii printre noi”.
Preaslăvit de către Biserica noastră în anul 2011 în ceata Sfinților, Sfântul Ierarh Andrei Șaguna, Mitropolitul Transilvaniei, a devenit prilej de sărbătoare și de prăznuire liturgică pentru toți urmașii celor cărora li s-a dăruit întru totul. Deloc întâmplător, Mitropolitul Bartolomeu Valeriu Anania al Clujului, de pioasă amintire și vrednică pomenire, a afirmat într-una din cuvântările sale că „Șaguna a fost și rămâne un dar al lui Dumnezeu”. Să-I mulțumim lui Dumnezeu și în această zi pentru acest dar făcut Bisericii și poporului nostru, lăudându-L ca „pe Cel ce este minunat întru Sfinți”!
Sursa: http://ziarullumina.ro
