Sfântul Ioan Maximovici, Arhiepiscop de San Francisco

Fericitul ierarh Ioan s-a născut în anul 1896, în satul Adamovka din provincia Harkov, în familia de nobili ucraineană Maximovici, fiind botezat cu numele de Mihail. Educația secundară a făcut-o la școala militară din Poltava, apoi a studiat dreptul la Universitatea din Harkov. În timpul războiului civil care a urmat după revoluția bolșevică, familia sa a fost evacuată la Belgrad, unde Mihail și-a terminat studiile de teologie. În 1926, el a fost tuns monah de mitropolitul Antonie Hrapovitsky, unul din cei mai străluciți ierarhi ruși care a reușit să scape din vâltoarea revoluționară. Primind numele Sfântului Ioan de Tobolsk – un strămoș al său, prăznuit la 10 iunie -, noul călugăr a fost imediat instalat ca și profesor și spiritual al Seminarului sârb din Bitola, unde a influențat puternic elevii săi prin viața sa ascetică și atenția sa părintească. După ce inspecta dormitoarele, el își petrecea noaptea în rugăciune și nu își îngăduia decât o oră sau două de odihnă, așezat sau îngenuncheat înaintea icoanelor. De altfel, el recunoștea singur că, după ce a fost călugărit, nu s-a mai întins niciodată ca să doarmă. El nu mânca decât o dată pe zi, puțin înainte de miezul nopții, iar în timpul Postului Mare nu se hrănea decât cu pâinea de la altar, petrecând prima și ultima săptămână a postului ajunând cu totul.

În 1934, el a fost hirotonit episcop, în pofida reținerilor sale, și fost trimis la Shanghai, în China, unde s-a angajat cu totul în susținerea și consolarea mulțimii de refugiați ruși. El a început prin a împăca ortodocșii de diferite naționalități, care erau împărțiți prin certuri de jurisdicție, și a organizat ajutorul pentru cei mai săraci. În orice vreme, el mergea pe străzi pentru a aduna copiii bolnavi și orfani, atât ruși, cât și chinezi. Orfelinatul pe care l-a întemeiat, având ca ocrotitor pe Sfântul Tihon de Zadonsk, a început cu opt copii și adăpostea 3.500 atunci când sosirea comuniștilor a obligat comunitatea să se refugieze la început pe o insulă din Filipine, apoi în Statele Unite.

În pofida multelor sale sarcini pastorale, Sfântul Ioan continua și chiar înăsprea nevoința sa. El slujea în fiecare zi Sfânta Liturghie. Afectat de ulcere la picioare, el a refuzat să fie operat, iar când s-a supus în cele din urmă presiunilor credincioșilor din parohia sa, în aceeași seară în care a avut loc operația, el a venit în Biserică pentru a sluji privegherea Înălțării Sfintei Cruci. Mulțumindu-se cu veșmintele cele mai smerite, nu se încălța decât cu sandale ușoare, pe care le lăsa adeseori la câte un sărac și slujea întotdeauna cu picioarele desculțe, spre marea uimire a unora. Râvnind spre Dumnezeu printr-o nevoința la fel de aspră ca și a părinților de demult, el a primit darul înainte-vederii, pe care îl folosea, cu discernământ, pentru mântuirea și întărirea sufletelor. Cea mai mare parte a timpului o petrecea vizitând bolnavii, pentru a le aduce Sfânta Împărtășanie și mângâierea prezenței lui Dumnezeu. El nu disprețuia nici deținuții, nici bolnavii mintal, iar ei îl primeau cu liniște și bucurie și îi ascultau cu atenție cuvintele.

În vremea ocupației japoneze, atunci când colonia rusă din Shanghai era amenințată permanent, curajosul ierarh și-a asumat conducerea ei, cu pericolul pierderii vieții, și a continuat să-și viziteze turma, chiar în mijlocul nopții și în cartierele cele mai periculoase. Odată cu sosirea comuniștilor, în 1949, refugiații ruși din Shanghai – în număr de 5.000 – au fost evacuați într-o insulă din Filipine, expusă periodic taifunurilor. Dar, protejată de rugăciunile păstorului său, tabăra de refugiați a fost ferită de acestea pe parcursul celor 27 de luni ale șederii lor acolo. O singură dată au avut ocazia refugiații să vadă taifunul, dar atunci acela și-a schimbat direcția și a ocolit insula. Iar la puțină vreme după ce majoritatea lor au părăsit tabăra, un taifun cumplit a măturat totul în cale de pe insulă.

Reușind să obțină autorizația de emigrare în Statele Unite pentru turma sa, neobositul păstor a fost numit arhiepiscop pentru Europa Occidentală al Bisericii Ruse din Exil (1951). A avut scaunul său la început la Paris, după aceea la Bruxelles. Nelimitându-se numai la nevoile pastorale ale emigranților ruși, el a arătat un interes viu pentru restaurarea Ortodoxiei în Occident și a manifestat o adâncă evlavie pentru sfinții apuseni anteriori schismei, a căror pomenire s-a străduit să o reintroducă în slujbe. În Europa, ca și în China, iar apoi în Statele Unite, fericitul a continuat să se poarte ținând seama doar de poruncile dumnezeiești, fără a lua în considerare convențiile sociale, ceea ce i-a atras critica unora, dar a făcut să fie admirat de către alții ca și un „nebun pentru Hristos” al vremurilor noastre. Într-o zi, un preot catolic, voind să dovedească credincioșilor săi că sfințenia nu este deloc ceva ce ține de trecut, a exclamat în predica sa: „Voi cereți dovezi, voi spuneți că astăzi nu se mai întâmplă minuni, că nu mai sunt sfinți. De ce să vă aduc dovezi teoretice, când acum pe străzile Parisului umblă un sfânt: Sfântul Ioan cel desculț!”

Nu le era ușor celor comozi să trăiască alături de un asemenea om, care trăia în același timp în lumea de aici și în împărăția cerească. Unul din ucenicii săi își amintea că sfântul „îi extenua în rugăciune” cu slujbele sale prelungite. Era foarte sever și pretențios cu preoții și cu toți cei ce slujeau în Biserică. În același timp, însă, unii din cei credincioși l-au văzut înconjurat de lumină în timpul slujbei sau ridicat de la pământ.

În 1963 a fost trimis în grabă la San Francisco pentru a readuce pacea în sânul comunității ruse, dezbinate în legătură cu construcția catedralei de acolo. Proorocind cu mult timp înainte ziua mutării sale la Domnul, a adormit în pace la 2 iulie (19 iunie pe calendarul vechi) 1966, la Seattle. Deși legile americane nu permiteau înmormântarea unui episcop în catedrala zidită de el, sfântul s-a arătat iarăși mai presus de legile omenești – ca și atunci când a reușit să-și aducă turma sa din Filipine în America – și în cazul său s-a făcut o excepție unică, ca mărturie a cinstei de care se bucura. Sfintele sale moaște stau ca mărturie a sfințeniei sale în catedrala din San Francisco și numeroși sunt cei care adeveresc că au primit ajutor de la Sfântul Ioan după mutarea sa la Domnul.

Un soldat ortodox credincios, care a fost chemat să lupte în Vietnam, a luat o fotografie a sfântului pe care a lăsat-o o vreme sub mitra acestuia de la mormânt. Purtând această fotografie la piept, el a scăpat de trei ori de la moarte sigură: odată când tot detașamentul său a pierit într-o misiune de recunoaștere, altădată, când a rămas singurul nevătămat după ce o mină a explodat în baraca lor, iar altădată când s-a salvat dintr-o capcană a inamicului.

Nenumărate sunt mărturiile despre minunile pe care Sfântul Ioan le-a săvârșit și le săvârșește necontenit, adeverind că Cel ce îl preamărește pe el, Iisus Hristos, ieri și azi și în veci, este Același. Amin.