Sfântul Paisie de la Sihăstria – poet al smereniei și cronicar al monahismului

După treizeci și cinci de ani de la așezarea în pământul binecuvântat al cimitirului Mănăstirii Sihăstria, „cel plin de Sfinţi”, după cuvântul Cuviosului Cleopa, cinstirea Sfântului Paisie se săvâr­șește cu laude, rugăciuni și cântări de sla­vă în Biserica mare a lavrei, unde au fost aduse Sfintele sale Moaște. După momentul dezgropării și așezării în raclă, Sfântul Paisie a devenit rugă­tor, mijlocitor și pildă de viețuire atât pentru monahii din obștea în care a trăit, cât și pentru numeroși credincioși care îl prețuiesc în mod deosebit.

Din coordonatele vieții sale duhov­nicești reținem că a petrecut aproape șapte decenii în monahism, trăind cu adâncă evlavie și nevoință statornică. Patruzeci și șapte de ani a slujit la Sfântul Altar – dintre care patruzeci și trei ca ieromonah și duhovnic – în vremuri potrivnice, când Biserica Ortodoxă Română purta pe umeri răceala regimului ateu. Atunci, fără strigăt și zgomot, dar cu o putere nevăzută și nebiruită, marele nevoitor al duhului a ținut vie flacăra adevărului, apărând cu discreție curajul credinței.

A viețuit la Cozancea, la Mănăstirea Slatina, la Sihla și la Sihăstria, dar prin ucenicii săi s-a făcut cunoscut pretutindeni, căci sfaturile lui au fost urmate și în mănăstiri de călugări, și în mănăstiri de maici. Îi îndemna pe toți să fie răbdători, smeriți și statornici în rugăciune. Vorbea cu însuflețire despre Raiul făgăduit celor curați cu inima, ca despre o țară natală pe care n-o poți uita. Iar când rostea rugăciunea pentru cei care-i cereau sfat, adăuga, cu aceeași blândețe care deschide uși închise: „Să-ți dăruiască Dumnezeu un colțișor de Rai”. Aceasta era taina lui: un grăunte de veșnicie așezat în palmă, o punte subțire, dar sigură, spre Împărăția lui Dumnezeu.

La Mănăstirea Slatina, ne mărtu­ri­sește unul dintre cei ce l-au cunoscut, Pă­rintele arăta ca un bătrân de șap­te­zeci sau optzeci de ani, deși avea doar cincizeci: chip brăzdat de osteneală și de o liniște lăuntrică adâncă. Era model și pildă vie pentru Părinții din obște, iar viața sa cumpătată și plină de rugăciune îi însuflețea pe cei din jur.

În acea perioadă, Cuvioșii Paisie și Cleopa poposeau adeseori în satul Ră­dă­șeni, unde se aflau prieteni și binefăcători ai mănăstirii. Acolo viețuia un fiu al satului care, după moartea so­ției, a ales viața monahală, devenind mare sprijinitor al Sihăstriei. Vânzân­du-și aproape toate bunurile, a împlinit cuvintele Evangheliei: „Cel ce vo­iește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie”.

Văzând credința, curăția inimii și râvna sa pentru Dumnezeu, Părinții Cleopa și Paisie l-au propus să fie hirotonit ieromonah și hirotesit duhovnic. Este aproape uimitor faptul că Sfântul Paisie însuși s-a spovedit la acest om al lui Dumnezeu, prețuindu-i sinceritatea și curăția sufletului. Este vorba despre ieromonahul Gherasim Câmpeanu, care și-a încheiat viața la Mănăstirea Slatina în anii șaptezeci ai veacului trecut.

În casa rămasă fiicei lui au poposit de mai multe ori Părintele Paisie, Părintele Cleopa, Petroniu Tănase, Andrei Scrima, Arsenie Papacioc și alți mari nevoitori ai secolului XX. Acel loc a rămas până astăzi un lăcaș binecuvântat, un adevărat „colț avraamic”, păstrând binecuvântarea și ecoul rugăciunilor lor.

La Sihăstria, în amurgul vieții, Sfântul Paisie a fost țintuit la pat mai bine de patru ani, purtând suferința cu răbdare, blândețe și nădejde senină. Boala i-a devenit scară către cer, pregătindu-l pentru Împărăția lui Dumnezeu. Din trupul său slăbit curgeau cuvinte pline de putere, pace și foc lăuntric – ce uimire să-l vezi, trecut de nouăzeci de ani, revărsând frumu­se­țe, aprinzând râvna celor ce-l ascul­tau! Atunci și-a primit pecetea nevoin­ței și darurile tainice pe care le-a împărțit fără zgârcenie celor din jur.

Astăzi, Sfântul Paisie de la Sihăstria rămâne viu în rugăciunea și binecuvântarea sa, un far de sfințenie și smerenie, un model desăvârșit de trăire în Hristos, pentru monahi, clerici și credincioși deopotrivă.

În acei ani grei, l-a slujit un monah tăcut, bun și blând, om cu viață pilduitoare, care n-a vorbit despre sine, nici despre luptele dinăuntru, nici despre cununa nevăzută ce se pune pe fruntea celui ce împlinește astfel de ascultări. Poate că toate slujirile din mănăstire sunt anevoioase, dar îngrijirea unui bătrân neputincios, arătând răbdare și milă față de el, le încununează pe toate.

Monahul Gherasim Bulearcă a fost ajutorul neobosit al Părintelui Paisie în acei ani de suferință grea și încercare trupească. Zi și noapte îi era alături, cu o răbdare fără margini și o bunătate venită de la Dumnezeu. De aceea Părintele Paisie îl ținea aproape, iar Gherasim Bulearcă îl prețuia nespus, considerându-l încă din timpul vieții un om sfânt, un ales al lui Dumnezeu.

La 18 octombrie 1990, când s-a încheiat viața pământească a Părintelui Paisie, la Sihăstria s-a pregătit cu grijă slujba de prohodire.

Era o zi de sfârșit de toamnă blândă, cu seninătate și lumină caldă, o vreme neobișnuit de liniștită pentru munții Neamțului, în acele zile de octombrie. Venise un sobor numeros de monahi și monahii, dar și mulți cre­dincioși, deși nu atâția câți ar fi dorit inima celor care l-au iubit, pentru a-l însoți pe marele duhovnic către tărâmul veșniciei.

S-a hotărât ca slujba de înmormântare să fie oficiată afară, lângă aghiasmatar, acolo unde se săvârșea Sfânta Liturghie la hramuri și sărbători mari. A fost prima înmormântare de la Sihăstria oficiată sub cerul liber, urmată peste ani de cea a Părintelui Cleopa Ilie, în decembrie 1998.

Îmi amintesc de pacea adâncă ce domnea atunci, de monahiile venite de la Agapia și Văratec, care au trecut munții pe jos, aducând cu ele lacrimi, rugăciune și evlavie. Au dorit să arate cinstirea cuvenită Părintelui Paisie, pentru care aveau o dragoste nemărginită. Dar mai mult decât oamenii, au fost de față Îngerii – mulțimea cerească pe care Părintele o chemase în rugăciunile sale și care acum îi însoțea sufletul către Împărăția lui Dumnezeu.

Atunci, cred, Dumnezeu i-a ostoit dorurile, dăruindu-i un „colțișor de Rai”, așa cum el însuși binecuvântase atâția pelerini ai inimii. De atunci, trupul său a fost aşezat în cimitirul Sihăstriei, iar după opt ani, i s-a alăturat prietenul și împreună-nevoitorul său, Arhimandritul Cleopa Ilie, împlinindu-se astfel făgăduința tainică de a se odihni unul lângă altul, în așteptarea zilei celei mari a Învierii.

Vrednic de pomenire a rămas Părintele Paisie și după mutarea la Domnul: un reper luminos pentru viața monahală și pentru duhovnicia adevărată. Din tăcerea mormântului, el aprindea în monahii smeriți, răbdători și râvnitori dorul după Dumnezeu – un dor care nu caută cinste omenească, ci se dăruiește întregii inimi.

Sfântul Paisie i-a îndemnat mereu pe duhovnicii timpului său să fie iertători și blânzi, după modelul Mântuitorului Iisus Hristos, Căruia noi toți Îi slujim. Căci măsura unui mare duhovnic nu se cântărește în laudele oamenilor, ci în apropierea de Dumnezeu și în curăția inimii cu care Îi slujește în taină.

Părintele Paisie nu a vorbit niciodată despre sine, nu și-a descris virtuțile, ci acestea au fost mărturisite de ucenicii săi, care l-au cunoscut la Cozancea, unde viețuiau monahi simpli și smeriți, dar mai ales la Slatina, unde s-a făcut cunoscut lumii nu doar prin cuvintele scrise despre el, ci și prin slujirea dăruitoare a omului aflat în suferință. A fost duhovnic, rugător și slujitor al Sfântului Altar, rămânând o Icoană vie a smereniei și a iubirii lucrătoare.

Sfântul Paisie Olaru a fost nu doar un mare duhovnic, ci și un cronicar is­cusit al vieții monahale. Au rămas de la el numeroase evocări, mai ales din perioada anilor ’30 până spre sfârșitul anilor ’70, în care a zugrăvit chipurile unor monahi (și monahii) pe care i-a întâlnit la Cozancea, Slatina, Rarău și Sihăstria. În afară de câteva nume cunoscute – precum egumenul Ioanichie Moroi și frații părintelui Cleopa -, ceilalți sunt aproape ne­cunoscuți. Dacă Părintele Paisie nu ar fi scris despre ei, numele, cuvin­tele și faptele lor s-ar fi pierdut, iar lumina acelor vieți smerite s-ar fi stins în tăcerea timpului.

Din aceste însemnări răzbate și dragostea lui adâncă pentru mama sa, plecată devreme la Domnul, în anii Primului Război Mondial, răpusă de tifos, femeie plină de evlavie care i-a fost mângâiere și îndrumare, prin credința și blândețea ei, prin cuvintele de învățătură pe care le rostea ca o rugăciune.

„Parcă o văd cu ochii minții, când în brațe mă ținea și-mi vorbea de cele ale credinței… draga mea, mămuca mea…”, scrie Părintele.

El mărturisește că ar fi trebuit s-o iubească mai mult, s-o pomenească neîncetat și să se roage pentru sufletul ei scump, adăugând: „Nu-i mai sfânt pe pământ nume decât acela de mamă. Ea pe toți ne-a născut, înainte ca noi să ne dăm seama…”

Sfântul Paisie a așternut în scris și cuvinte pline de duioșie despre Mama Părintelui Cleopa, care venea adesea la Cozancea împreună cu fiii ei. A numit-o „maică izvorâtoare de lacrimi”, o femeie care, împreună cu soțul ei Alexandru, a avut zece copii, cei mai mulți plecați prea devreme din viață. Cuviosul Paisie îi mențio­nează după numele lor pe toți, a căror jertfelnică mamă Ana a devenit monahia Agafia.

După ce și-a petrecut în pământ copiii și soțul, maica s-a retras către hotarele Agapiei, urmând celor trei fii ce aleseseră jugul monahismului – din care doar Părintele Cleopa avea să rămână în viață. El a fost de față și la înmormântarea mamei sale, monahia Agafia, la Agapia Veche, unde a viețuit douăzeci de ani, ca o candelă aprinsă în pridvorul liniștii.

Acolo – scrie Sfântul Paisie – a întâlnit multe maici pe care Agafia le socotea fiicele ei duhovnicești; după vârstă „putea să le fie mamă aproape tuturor”, iar după inimă chiar le era: le strângea sub aripa rugăciunii, le hrănea cu blândețe și le așeza pașii în lumina ascultării. În umbra Agapiei Vechi, numele ei a rămas ca un semn de încurajare: o mamă pentru aproape toate, o inimă întreagă pentru fiecare.

El i-a dedicat și câteva versuri pline de simplitate și lacrimă:

„Când stau pe loc și mă gândesc,

Maică Agafie, mult te compătimesc,

Și te văd cum pentru toți alergai,

Și câte pe unul înmormântai.

Părinte Paisie, mi-a murit Profira,

A murit și Maria, a murit Ecaterina,

Și Mihai din viață a încetat,

Și Alexandru m-a lăsat.

Gheorghe, Gherasim a murit,

Și de Vasile am auzit.

Părinte Paisie, nu știi ceva de Cleopa meu?

Iartă-mă, pentru Dumnezeu!”

Cu aceeași finețe a inimii, cuvântul Sfântului Paisie se întoarce și către un vestit iconar, Protcenco, pe care îl numește „Maestru pictor”, întâlnit în 1948, când a venit la Sihăstria să picteze paraclisul mănăstirii. Despre el se spune că „era neîntrecut de mulți”, un om ca de pe altă lume, bun, smerit și tăcut.

Nu vorbea decât două-trei cuvinte, apoi se retrăgea în tăcere.

Părintele Paisie povestește că, odată, urcându-se pe schelă să privească lucrarea, iconarul i-a spus: „Dacă ai venit aici, eu plec”. Atunci, Părintele a cerut iertare și a coborât, înțelegând că mintea pictorului era adânc unită cu lucrarea sfântă, căci Icoanele pe care le zugrăvea erau vii și pline de har.

El scrie cu admirație: „Icoanele făcute de el sunt naturale, vii, lucrate cu evlavie și credință. Cred că și lui Dumnezeu Îi plăceau”. Pictorul mărturisise că într-o noapte i s-a arătat Maica Domnului, spunându-i: „Să știi, Ioane, că-mi place lucrarea ta”. Acest bătrânel iscusit, după o viață dăruită artei sfinte, s-a îmbolnăvit și nu după multe zile a trecut la Domnul. Înainte de moarte, a cerut să fie călugărit (cu numele Irineu Protcenco), dorință pe deplin meritată, după o viață trăită în slujba lui Dumnezeu.

Sfântul Paisie i-a închinat și lui câteva versuri simple, dar de o frumusețe profundă:

„Iubitorule de Hristos, Părinte,

Cum ai învățat a picta Icoane sfinte?

Că așa de curat le-ai zugrăvit,

Parcă din cer le-ai privit.

O asemenea lucrare nu-i cu putință

Omului lipsit de credință.

Când Icoana oricărui Sfânt lucrai,

Cu Sfântul închipuit pe ea vorbeai.

De aceea, pentru dragostea ta,

Dumnezeu, în ceata Sfinților, te-a luat”.

Amintirile, portretele și versurile Sfântului Paisie Olaru îl așază în ipostaza rară de cronicar al vieții monahale, poet al smereniei și mărturisitor profund al frumuseții du­hovnicești. Viața lui – o dăruire fără seamăn, o iubire sta­tornică, o compasiune lucrătoare, o trudă tăcută – rămâne drum deschis celor ce caută să slujească fără zgomot.

Cine s-ar fi așteptat ca un ascet neobosit, rugător fierbinte, monah nelipsit de la slujbă și credincios pravilei să găsească răgazul de a așeza în scris o cronică delicată a monahismului românesc? Și totuși, a făcut-o: cu un condei scăldat în rugăciune, a așezat în sfeșnic lumina multor vieți simple, făcând-o să nu se stingă.

Scrierile sale constituie un tezaur duhovnicesc de neprețuit, atât pentru mănăstirile în care a viețuit, cât și pentru întreg monahismul românesc, căruia i-a dăruit chipul sfințeniei trăite în tăcere și în iubire jertfelnică, fără margini…

† Timotei Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor 

Sursa: http://ziarullumina.ro.