Preot Ioan Istrati
Sfântul Părinte Dumitru Stăniloae. Cel mai mare teolog român. Și mai mult. I-a fost profesor de Dogmatică tatălui meu și a rămas prieten bun. Când mergeam la București, tata venea cu un colac mare și i-l dăruia. Bătrânul se bucura nespus.
Mulțumesc, Părinte profesor, că m-ați învățat teologie, zicea tata. Ehei, zicea titanul smerit cu glas stins, nu știm noi teologie. Teologie se face în Rai. Aici doar privim pentru o clipă frumusețea de acolo.
Omul care a luat învățătura Bisericii lui Hristos și a trecut-o prin inimă. A strecurat-o prin simțirea sa gigantică, a amestecat-o cu lacrimi și a dăruit-o lumii. Nicăieri nu mai găsești toată rigoarea dogmatică a Părinților unită paradoxal cu imnul iubirii inimii lui. Lua o idee și o legăna în minte ca pe un bebeluș. O întorcea pe toate părțile. Până bebelușul începea a zâmbi. Și a gânguri. Şi era Însuși Cuvântul, Logosul infinit al lui Dumnezeu.
Eram copil pe atunci. Stăteam pe băncuța aia veche dintre cărți și eram fascinat nu atât de cuvintele lui, cât de blândețea infinită a vocii. Un glas încet, tremurat, sfios, ca un suflet ce deschide ușile Raiului. Vorbea cu frică despre Dumnezeu. Trăia fiecare cuvânt. Iubea cuvintele vieții.
Mai târziu am citit, cred, cu nesaț, toate cărțile lui. Tata le avea de la el. Și peste tot această dogmatică filocalică, această tâlcuire cu inima, dar de o adâncime doctrinară maximă. Nu cădea în latria metaforei ca Clement. Nu devenea scorțos ca Yannaras. Scriitura sa e ca o revărsare de iubire. Ca o îmbrătișare. Nu spunea el că rațiunea îmbrățișării nu e statică, ci e dorul de a te îmbrățișa mai mult?
Într-adevăr, el a luat Adevărul dogmatic pentru care s-au bătut Părinții la sinoade și au murit pentru El, și L-a cumpănit în potirul inimii lui, l-a făcut mlădios, adânc, ușor de înțeles și lesne de iubit. Și iubea rugăciunea. Când plecam, ne lua în brațe, și zicea o rugăciune. De la el tata a învățat, când plecăm din casă, el ne pune mâna pe cap si ne zice o rugăciune. Ceva similar am văzut la bunicul, colonelul preot Ioan Istrati, care, când eram în călătorie, punea zece Cruci pe masă și se ruga pentru noi. Să ne ferească de rău. Spunea: sunt mulți răi pe căruțabil (carosabil). Dar crucile astea o să îi pună pe fugă.
Mă închin cu evlavie la Sfântul Preot Stăniloae. El ne demonstrează că sfințenia nu stă în rang, în sacosuri și funcții. Stă în fiorul ăla necuprins în care simți că Dumnezeu Şi-a făcut leagăn în inima ta. Și nu poți să-L superi, să-L scuturi şi să-L trezești. Doarme așa de lin, că tot universul se odihnește în El.
