Sfântul Prooroc Iezechiel era dintr-o cetate evreiască, ce se numea Sarira. El era fiul lui Buzi, din seminția lui Levi, preot al Dumnezeului celui Preaînalt.
Sfântul Prooroc Iezechiel a fost robit și dus în Babilon de Nabucodonosor, împăratul acestei cetăți, împreună cu Ioachim, împăratul iudeilor, numit Iehonia al II-lea, în a doua robie a Ierusalimului; pentru că Ierusalimul a fost robit de trei ori de către Nabucodonosor. Întâi în zilele lui Ioachim, împăratul Iudeei, care în Sfânta Scriptură se numește și Iliachim și Iehonia, fiul lui Iosie, fratele lui Ioahaz și al lui Sedechie; iar tatăl lui Iehonia este altul, pe care, după ce l-a legat cu lanțuri, Nabucodonosor l-a dus în Babilon. Tot atunci au fost duși în robie și Sfântul Prooroc Daniil împreună cu cei trei tineri: Anania, Azaria și Misail. Însă după puțin timp, Nabucodonosor l-a liberat pe Ioachim iarăși în Ierusalim la împărăție, făcându-l pe el birnic.
Ioachim stând trei ani sub stăpânirea lui, iar după cei trei ani, nevrând să-i mai dea dajdie, a venit iarăși împotriva Ierusalimului puterea lui Nabucodonosor, care a luat cetatea, iar împăratul Ioachim a fost ucis și aruncat afară din cetate, spre mâncarea câinilor.
În locul lui, din porunca lui Nabucodonosor, a fost pus împărat fiul lui Ioachim, care, așijderea se numea Ioachim, după numele tatălui său, și l-a făcut pe dânsul un alt Iehonia, care era asemenea birnic împărăției Babilonului, precum fusese și tatăl lui. Dar, deoarece acest Iehonia era rău înaintea lui Dumnezeu, de aceea, cu voia lui Dumnezeu, Nabucodonosor, după câtva timp, a venit iarăși în Ierusalim și a luat în robie pe Iehonia cu toată casa lui. Asemenea a luat o mulțime de oameni însemnați și de bărbați viteji. Toți câți erau îndemânatici la război și toți cei iscusiți au fost luați; de asemenea au fost luate și vasele bisericești cele de aur. Aceasta a fost a doua robie a Ierusalimului.
În această robie, Sfântul Prooroc Iezechiel, Mardoheu și Iosedec – tatăl lui Isus, acela care împreună cu Zorobabel, a înnoit Biserica cea stricată a Ierusalimului – au fost duși în robie. Deci, a treia și cea mai de pe urmă risipire și pustiire a Ierusalimului de către Nabucodonosor a fost în zilele împăratului Sedechie; pentru că Nabucodonosor l-a pus pe el împărat în locul lui Iehonie, punând asupra lui și dajdie. Când Sedechie a aruncat de pe el jugul lui Nabucodonosor, atunci acesta, venind cu toată puterea haldeiască, a risipit cu desăvârșire Ierusalimul, trecându-l prin foc și sabie; iar poporul care a rămas viu l-a dus în robie. Din această vreme a încetat împărăția Iudeii și a lui Israil. Despre această a treia risipire a Ierusalimului de către Nabucodonosor, s-a scris mai pe larg în viața Sfântului Prooroc Ieremia.
Iezechiel, preotul lui Dumnezeu, petrecând în robia Babilonului, își avea locuința sa lângă râul ce se numea Hovar. Atunci, în anul al treizecilea al vieții lui și în al cincilea an al robiei lui Iehonia, în luna a patra – adică în iunie, care este a patra de la martie -, și într-a cincea zi a acelei luni, i s-a arătat o vedenie de mare mirare, în acest fel: A văzut cerurile deschizându-se, iar spre miazănoapte era un vânt foarte tare. De acolo venea un nor mare și luminos, iar prin mijlocul norului umbla un foc, ce strălucea împrejur și arunca raze. Din mijlocul acelui nor se vedeau niște jivine, la vedere ca arama curată arsă de foc; fiecare jivină avea câte patru fețe: față de om, de leu, de vițel și de vultur și aveau încă și câte patru aripi, iar sub aripi mâini omenești; deci, două aripi le aveau întinse spre zburare, iar cu celelalte două își acopereau goliciunea trupurilor lor; și lumina cea de foc se întorcea între jivine, ieșind și fulgere din foc.
Apoi se mai vedeau și patru roți mari; lângă fiecare roată era o junincă, iar roțile acelea erau la vedere ca tarsisul sau ca piatra de hrisolit, care înflorea ca marea Lazoreului, cea cu strălucire de aur, care se face din razele soarelui; apoi încă se vedea ca și cum în roțile acelea mai erau și alte roți. Toate acele roți aveau putere de viață, ca și cum ar fi fost însuflețite. La roțile acelea se vedeau înjugate patru juninci și când ele mergeau, se învârteau și roțile cu dânsele; iar când stăteau, se opreau și roțile. Când mergeau ele, din aripile lor se făcea un zgomot ca de ape multe și ca o ceată de popor mult; iar când stăteau ele, tăceau și aripile lor, însă stăteau și tăceau în acel ceas, când de la înălțimea lui Dumnezeu se auzea glas, pentru că deasupra acelor patru juninci și roți se vedea o tărie în chipul cristalului și pe acea tărie era un scaun în chipul safirului și pe scaun o asemănare omenească prealuminoasă și strălucitoare, și împrejur se asemăna cu curcubeul ce se vede pe nori în timp de ploaie.
O astfel de vedenie a slavei Domnului s-a arătat Sfântului Iezechiel, în care se vedea luminoasa asemănare omenească, după tâlcuirea celor de Dumnezeu înțelepți și insuflați; căci cea de pe scaun în chipul safirului închipuia întruparea Fiului lui Dumnezeu din pântecele Preacuratei Fecioare, care a fost scaun însuflețit al lui Dumnezeu. El S-a făcut om dintr-însa, fiind mai înainte închipuită pe acel scaun în chipul safirului; pentru că safirul, piatra cea de mare preț, fiind asemenea cu cerul, prin floarea sa cea luminoasă, are într-însul părticele în felul aurului, după cum cerul are stelele. Safirul este asemenea cu Preasfânta Fecioară Maria, în care, ca într-o fire cerească, nu este nicio prihană și pântecele ei s-a arătat mai desfătat decât cerurile, încăpând într-însul pe Cel neîncăput și s-a împodobit cu acele daruri dumnezeiești ca și cu niște stele.
Cele patru jivine cu câte patru fețe, închipuiau pe cei patru Sfinți Evangheliști, care, scriind viața cea pământească a Domnului nostru Iisus Hristos, au scris omenirea lui cu față omenească, care se închipuia în jivinele acelea. Dumnezeirea lui Hristos se arăta prin chipul leului; pătimirea lui Hristos prin chipul vițelului, iar Învierea și Înălțarea lui Hristos se vedeau în chipul vulturului. Cele patru roți cu mulți ochi și în care se vedeau și alte roți, închipuiau cele patru părți ale lumii, care are într-însa diferite popoare, la care, ajungând propovăduirea Apostolilor, a deschis ochii minții la multe popoare, spre cunoștința și vederea lui Dumnezeu. Focul ce se vedea umblând în mijlocul descoperirii, strălucind mult împrejur, însemna mărirea cea neapropiată a slavei lui Dumnezeu. Deci și alte taine duhovnicești se închipuiau într-acea minunată și înfricoșată vedenie, pe care văzând-o Sfântul Iezechiel, de spaimă a căzut cu fața la pământ. El a auzit un glas de sus, de asemănare omenească, care ședea pe scaun, zicând către dânsul: “Fiul omului, șezi pe picioarele tale, ca să vorbesc cu tine!” Atunci a venit la dânsul o putere nevăzută care l-a ridicat de la pământ și l-a pus pe picioare.
Proorocul, stând cu cutremur înaintea slavei Domnului, care i s-a arătat, Domnul a zis către dânsul: “Fiul omului, te trimit pe tine în casa lui Israil, la poporul cel care M-a amărât și încă Mă amărăște pe Mine. Ei singuri și părinții lor s-au lepădat de Mine până în ziua de astăzi și sunt mândri și împietriți la inimă; de aceea te trimit pe tine la dânșii ca să le spui cuvintele Mele și să nu te temi de ei, chiar de se vor răi asupra ta și te vor înconjura ca niște scorpii”.
Acestea grăindu-le Domnul, Iezechiel a văzut o mână întinsă către dânsul și într-însa o hârtie strânsă; apoi mâna aceea a desfăcut înaintea lui hârtia și într-însa era scris: Tânguire, jale și amar! Domnul a zis către dânsul: Fiul omului, mănâncă hârtia aceasta și mergi de spune fiilor lui Israil, cele ce-ți poruncesc Eu ție. După aceea, Iezechiel, deschizând gura, a mâncat hârtia aceea și din ceasul acela s-a umplut de proorocescul dar și duh. După ce a dispărut din ochii lui acea vedenie, a auzit un glas ca de la popor mult, grăind: Bine este cuvântată slava Domnului de la locul Lui! Zgomotul aripilor de la jivinele care zburau și al roților care mergeau, se asemăna cu un zgomot de cutremur mare; astfel acea înfricoșată căruță a slavei lui Dumnezeu s-a dus în înălțime dinaintea lui și așa s-a sfârșit vedenia aceea.
După aceasta, proorocul, tăcând șapte zile, se gândea întru el la cele văzute și auzite. Deci, a auzit iarăși cuvântul Domnului, zicându-i: Fiul omului! Iată, te-am pus străjer casei lui Israil; vei asculta cuvântul ce-Mi va ieși din gură și-l vei vesti ca din partea Mea. De voi zice celui rău: Vei muri! Și tu nu-l vei înștiința, nici nu-i vei grăi, pentru a abate pe cel rău de la calea lui cea rea, ca să trăiască, cel rău va pieri în nelegiuirea sa și Eu voi cere sângele lui din mâna ta. Iar dacă tu vei înștiința pe cel rău și el nu se va întoarce de la răutatea lui și de la calea sa cea rea, acela va pieri de păcatul său, iar tu îți vei mântui sufletul tău!
După aceasta Iezechil a fost scos de Duhul la un câmp și iarăși a văzut slava Domnului ca și întâi. Atunci i s-a poruncit să se închidă în casa sa și să petreacă în tăcere până la o vreme, când Domnul îi va porunci ca să-și deschidă gura și să propovăduiască cuvintele lui Dumnezeu. Apoi i s-a descoperit lui în tăcere, ceea ce avea să se întâmple după puțini ani; adică prădarea și dărâmarea Ierusalimului de către haldei, pe care nu numai cu cuvântul să le-o spună poporului, dar și cu fapta să le-o închipuiască.
Lui i s-a mai poruncit de Domnul să-și radă capul și barba și în trei părți, desprinzând perii, cu măsură să-i împartă; o parte să o ardă cu foc în mijlocul cetății, altă parte să-i taie cu sabia, iar cea de-a treia s-o risipească în văzduh, arătând prin aceea că Dumnezeu voiește ca pe popoarele lui Israil din Ierusalim și din toată Palestina, care nu voiau să se întoarcă la adevărata pocăință și nu se leapădă de la urâciunile idolești, are să le pedepsească în trei părți cu judecata Sa cea dreaptă; de aceea le-a despărțit, ca fiecare să-și ia partea sa de pedeapsă.
Deci, o parte de popor la înconjurarea Ierusalimului va muri de foame și de ciumă; cealaltă parte va cădea sub sabia haldeilor și a treia prin toată lumea se va risipi. Deci, toate acestea s-au împlinit, fiindcă poporul evreiesc a mâniat foarte mult pe Dumnezeu. Pentru că în acea vreme, deși ei slujeau Dumnezeului Celui ceresc, Care a scos pe strămoșii lor din Egipt cu mână tare și cu braț înalt, însă, deprinzându-se a se închina zeilor din zilele împăratului Solomon, nu se despărțeau de dânșii, fiind înșelați prin praznicele lor cele urâte. Deci ei nu erau opriți de nimeni a face toate acele ospățuri necurate și toate cele de rușine fărădelegi, căci, împărații, domnii și judecătorii erau povățuitori spre păgânătate.
Evreii se închinau Dumnezeului ceresc, însă se țineau și de păgânătatea închinării de idoli și pe idoli îi puneau în dumnezeieștile Biserici; și, unde mai înainte numai Unuia singur Dumnezeu i se aducea jertfă, după aceea aduceau și diavolilor jertfe necurate, lucru care era foarte neplăcut Domnului. El socotea poporul evreu ca pe o femeie desfrânată, care nu-și păzea credința bărbatului său cel adevărat, ci și cu alții păcătuia. Pentru aceasta, Domnul a zis mai pe urmă și în Evanghelie despre poporul iudaic: Neam viclean și desfrânat! Dumnezeu, și mai înainte, în proorocia lui Ieremia, a asemănat neamul acela cu o femeie preadesfrânată și pe acela îl îndemna spre pocăință multă vreme prin sfinții prooroci.
Dar, fiindcă nu se pocăiau, i-au dat haldeilor pentru a-i risipi desăvârșit; iar pământul lor l-a lăsat în pustiire ca la 70 de ani. Dar atunci, deși Zorobabel, după cei 70 de ani, a înnoit Ierusalimul și Biserica, însă nu mai avea podoabele cele mai dinainte, bogățiile și slavele. Evreii cei eliberați din robia Babilonului, deși se mutaseră iar în pământul lor, însă nu se conduceau de împărații lor, ci erau sub jug străin și greu, slujind împăraților de altă limbă; întâi babilonienilor, apoi egiptenilor și după aceea romanilor, de la care au pierit desăvârșit. Despre această risipire a Ierusalimului, singur Domnul a proorocit, zicând: Nu va rămâne aici piatră pe piatră, care să nu se risipească. Iar despre pustiirea cea mai înainte de haldei, Sfântul Prooroc Iezechiel era înaintevestitor, ca și ceilalți prooroci.
Pe vremea Sfântului Prooroc Iezechiel, care petrecea în robia Babilonului în pământul haldeilor, viețuia în Ierusalim și Sfântul Ieremia. Amândoi acești prooroci, deși erau depărtați cu mult unul de altul, însă prooroceau la fel despre pustiirea Ierusalimului și despre alte lucruri, care se arată în cărțile lor; pentru că Duhul lui Dumnezeu lucra deopotrivă în amândoi proorocii. Astfel, se trimiteau în Babilon de către unii din Ierusalim cuvintele cele proorocești la frații cei robiți, iar de la Babilon se trimiteau la Ierusalim cuvintele lui Iezechiel.
Iezechiel mărturisea poporului său din Babilon că este adevărată proorocia lui Ieremia din Ierusalim, iar Ieremia dădea mărturisiri despre adevărata proorocie a lui Iezechiel. Însă acele proorocii nu se credeau de către iudeii cei răzvrătiți și puțini în credință, pentru că, abătându-se spre înșelăciunea închinării de idoli, puneau toată credința lor în proorocii cei mincinoși; iar pe sfinții prooroci, care cu Duhul lui Dumnezeu prooroceau adevărul, îi socotea mincinoși. Pentru aceea ierusalimitenii chinuiau pe Ieremia, iar pe Iezechiel, care era în robia Babilonului, îl munceau în legături, precum îi zisese Domnul înainte, grăindu-i: S-au dat legături asupra ta și te vor lega cu ele.
Sfântul Iezechiel era atât de mare înaintevăzător, încât pe cele ce se făceau departe le vedea ca pe cele ce erau înaintea ochilor. Pe când era în Babilon, vedea cele ce se făceau în Ierusalim și le spunea popoarelor care erau în robie cu dânsul. Într-o vreme a fost răpit din Babilon de înger și dus în Ierusalim și a fost pus în Biserica lui Solomon. Acolo a văzut pe idolii care stăteau înăuntru și afară, ca o urâciune a pustiirii la loc sfânt, și slujirile cele spurcate care li se făceau; pe oamenii cei mai mari ai lui Israil, aducând tămâie idolilor; preoții întorcându-și fața de la scaunul lui Dumnezeu și închinându-se soarelui, și femeile care ședeau plângând lângă Tamuza, ce se zice de elini Adonida sau necurata Afrodită, ucisă de un vier sălbatic și cinstită între zei de cei păgâni și de evreii cei răzvrătiți. Iar slava lui Dumnezeu o vedea după asemănarea celei văzute mai înainte la râul Hovar, care, fiind mâniată, se sfătuia să iasă din Biserică, lăsând-o pustie. El a auzit pe Domnul grăind către dânsul: Fiul omului, au doară mică este fărădelegea aceasta pe care o fac popoarele acestea, precum vezi? Ei au umplut pământul de necurății și s-au sfătuit să Mă întărâte și să Mă lepede. Deci, le voi face și izbândire întru mânia Mea și nu-i va cruța ochiul Meu, nici îi va milui; și când vor striga cu glas mare spre urechile Mele nu-i voi auzi.
Atunci s-a auzit glasul lui Dumnezeu, strigând cu groază și cu frică către prooroc, zicând astfel: S-a apropiat izbândirea și pieirea cetății; deci, să aibă fiecare în mâini arme de ucidere! Domnul zicând aceasta, au ieșit șase bărbați înfricoșați, înarmați cu săbiile trase, iar în mijlocul lor era un bărbat îmbrăcat în veșminte de in, având călimări și trestie de scris, și a zis Domnul către dânsul: Treci prin mijlocul cetății Ierusalimului și fă semn în fruntea bărbaților și robilor Mei, care pătimesc durere în inimile lor, care suspină și plâng pentru fărădelegi în cetatea aceasta, și pe cei aleși ai mei îi vor feri de pedeapsă.
Deci, s-a dus bărbatul acela îmbrăcat cu haine de in și a făcut semn pe fruntea acelor popoare, care cu adevărat slujeau adevăratului Dumnezeu. Semnul acela era o slovă grecească, care se chema “Tau” și care se asemăna cu cinstita Cruce. În urma bărbatului aceluia care străbătea cetatea cu cuviință preoțească și însemna pe robii lui Dumnezeu, au fost trimiși cei șase bărbați înfricoșați. Aceia închipuiau pe cei șase voievozi ai puterilor haldeiești și care erau să vină cu Nabucodonosor, spre pierderea Ierusalimului. Domnul cel mâniat a grăit către cei șase bărbați: Mergeți după el prin cetate și loviți! Să nu aveți nicio milă și ochiul vostru să fie necruțător! Nu cruțați, nici nu miluiți, nici pe bătrâni, nici pe tineri, nici pe femei, nici pe fecioare și nici pe prunci; ci ucideți pe toți, începând de la preoții cei sfinți și de la bărbații cei mai mari; iar peste cei care este semnul Meu, de aceia să nu vă atingeți.
Sfântul prooroc a văzut uciși din amândouă părțile, în răpirea aceea, toată rânduiala și vârsta poporului Ierusalimului, precum era să se săvârșească în faptă. Atunci a căzut cu fața la pământ, înaintea Domnului, strigând: Amar, amar mie, Doamne, că voiești să pierzi rămășițele lui Israil, vărsând mânia Ta peste Ierusalim! După aceasta a văzut iar pe bărbatul acela cu haină de in, care, întorcându-se la Domnul, a zis: Doamne, am făcut precum mi-ai poruncit. Domnul i-a poruncit iar ca să ia cu pumnii cărbuni de foc din mijlocul roților heruvimilor și să-i verse peste tot Ierusalimul, ca acela nu numai de sabie, dar și de foc să se ardă de haldei. După răpirea și vedenia aceea, proorocul s-a aflat iar între haldei la locul său; iar cele văzute s-au împlinit îndată.
Sfântul Iezechiel a proorocit și asupra popoarelor dimprejur, care au râs de pedeapsa ce a venit asupra Ierusalimului de la Dumnezeu, adică asupra amonitenilor, a moabitenilor, a edomitenilor, a filistenilor, a idumeilor, a celor din Tir și Egipt, care era să vie asupra lor prin haldei, pentru că s-au bucurat de risipirea și pustiirea Ierusalimului. Împlinindu-se toate acestea, a proorocit mai pe urmă despre potolirea mâniei dumnezeiești, cea asupra evreilor, și de întoarcerea lor de la Babilon la moștenirea lor, de îngrădirea și înnoirea cetății și a Bisericii; pentru că el a fost al doilea rând răpit de mâna Domnului în pământul Iudeei.
Acum Ierusalimul fiind dărâmat și pustiit, el a văzut într-o descoperire, ce i s-a făcut acolo, locul Ierusalimului măsurându-se prin porunca lui Dumnezeu și zidindu-se cetatea și Biserica Domnului și slava lui Dumnezeu umplând Biserica sa, precum se scrie mai pe larg despre aceasta în prooroceasca lui carte. Sub toată acea vedenie se închipuia cu taină eliberarea noastră din robia vrăjmașului și rânduiala Bisericii lui Hristos, care era să fie prin arătarea în trup a Dumnezeului Celui născut din Preacurata Fecioară, pe care proorocul acesta a numit-o ușă încuiată și de nimeni deschisă, decât numai de Dumnezeu.
Lui i s-a descoperit de la Dumnezeu și despre învierea morților. El se vedea că era răpit de mâna lui Dumnezeu și pus în mijlocul unui câmp, care era plin de multe oase de oameni. Acele oase toate, prin cuvântul lui Dumnezeu, au primit carne și, venind asupra lor duhul, au înviat, s-au sculat pe picioarele lor și s-a făcut o adunare foarte mare și a zis Domnul: Voi deschide mormintele voastre și vă voi scoate dintr-însele!
Încă și despre multe alte taine dumnezeiești, care erau să vină în anii cei mai de pe urmă în arătata săvârșire, s-au făcut descoperiri proorocului lui Dumnezeu. El le-a vestit pe toate mai înainte și le-a scris în cartea sa; iar cel ce voiește să le știe, să citească acolo. Iar noi, scurtând cuvântul, aceasta o vom pomeni despre dânsul, numai de la acei povestitori vrednici de credință, căci și dânsul a fost făcător de minuni ca și Moise și a fost despărțitor de ape. Căci, odată, adunându-se la dânsul lângă râul Hovar mult popor evreiesc, au năvălit asupra lor tâlharii haldeilor, iar el a făcut cu rugăciunea sa de s-a despărțit apa râului și a dat calea uscată popoarelor celor prigonite, ca să scape în partea cealaltă. Popoarele evreiești au trecut pe uscat, iar haldeii, care au îndrăznit a alerga după dânșii pe aceeași cale, au fost acoperiți de apă și au pierit. Judecând în Babilon seminția lui Dan și a lui Gad și văzându-i că nu cinsteau pe Domnul, ci prigoneau pe cei ce păzeau legea Lui, a trimis asupra locașurilor lor balauri și jivine, care mâncau pe copii și dobitoacele lor. Apoi, fiindu-i milă de rana cea aducătoare de moarte a acelora, a izgonit de la dânșii balaurii și jivinele cu rugăciunea.
Într-o vreme de foamete a înmulțit popoarelor hrană îndestulată, cu rugăciunile sale către Dumnezeu, și pe cei slăbiți de foame până la moarte i-a întors la viață de la porțile morții. După aceea, el s-a sfârșit cu sfârșit mucenicesc; căci, văzând pe poporul său, care era cu dânsul în robie, că se împărtășea la slujirea idolilor cu haldeii și se obișnuise la toate lucrurile cele necurate ale acelora, îi mustra și-i îndemna să înceteze cu acele fărădelegi, îngrozindu-i cu mânia lui Dumnezeu. De aceea, mai-marele evreilor, care se dăduse la păgânătatea haldeiască, umplându-se de mânie, l-a ucis pe el, rupându-l cu caii.
Iar trupul lui cel rupt, adunându-l popoarele, l-au îngropat în satul Maur, în mormântul lui Sim și al lui Apfaxis, strămoșii lui Avraam. Acolo se adunau la mormântul lui mulțime de popoare evreiești, unde săvârșeau rugăciunile lor către Domnul Savaot, Căruia se cuvine slava, în vecii vecilor. Amin.
