Vreme de mai bine de patru decenii, ideologii comuniști ne-au ucis adevăratele valori, obligându-ne să ne orientăm după marcaje filtrate politic. Adevăratele modele au fost sistematic scoase din viața publică, marginalizate. Când nu s-a întâmplat așa, oamenii – pe care, astăzi, îi socotim pilde de eroism și sfințenie – au fost de-a dreptul lichidați. Ei au fost considerați indezirabili pentru regimul comunist. Aceste modele, care ar fi putut scoate România din marasmul deceniilor postdecembriste, au fost considerate indezirabile și după ’90. Multă vreme, viața sfântă a martirilor și a mărturisitorilor din temnițele comuniste a rămas necunoscută. Descoperirea lor s-a făcut treptat și a coincis cu dezvăluirea adevăratei istorii, aceea care nu se învață la școală. (S.C.)
După ’90, au început să fie publicate o serie de volume în care se dezvăluia o altă față a istoriei României. Era vorba despre volumele memorialistice ale celor care trecuseră prin temnițele comuniste, suferind acolo cumplit. Unele cărți aproape că nu puteau fi citite din cauza grozăveniilor descrise în ele.
Această istorie adevărată a suferințelor multe și inimaginabile se derulase în paralel cu viața societății comuniste. Așa am aflat despre Valeriu Gafencu, „Sfântul închisorilor”, și despre atâția martiri și mărturisitori din temnițele comuniste. Cuvintele, faptele și trăirile lor constituiau modele autentice într-o lume care se pretindea liberă, dar care a păstrat moștenirea apăsătoare a înlănțuirii. Noi ne-am alipit de aceste pilde de demnitate, de rezistență eroică și de mărturisire cu prețul vieții, socotind că Dumnezeu are un plan mântuitor cu acest neam românesc. Nu întâmplător, în ultimele decenii am descoperit, treptat, chipuri atât de luminoase, care astăzi au trecut, prin pronie divină, din temnițe în sinaxare. Unul dintre acești Ssfinți este Părintele Constantin Sârbu.
Copilăria
Părintele Constantin s-a născut la 10 ianuarie 1905, în comuna Cavatinești din județul Galați. Părinții săi erau „muncitori cu palmele, fără pământ”.[1] Copilăria sa a fost marcată de moartea mamei, pe care nu a cunoscut-o, fiindcă avea doar un an. În urma acestei întâmplări, tatăl a suferit un șoc nervos și și-a pierdut în parte mințile. Micul Constantin a fost crescut astfel de bunica din partea tatălui, Ioana. Până la vârsta de 6 ani, Constantin a socotit că bunica Ioana este mama lui. Însă bunica i-a spus adevărul cu multă delicatețe, încredințându-l că mama lui „trăiește, dar în cer, la Dumnezeu, de unde îl veghează și îl ajută”. Mai mult, bunica Ioana l-a dus la Biserică într-o zi de sărbătoare, l-a așezat în fața Icoanei Maicii Domnului și i-a spus: „Aceasta este Mama ta cea mai adevărată, ea îți va purta de grijă, ei să te rogi!”.[2]
Viața lor a fost din ce în ce mai grea. Bunica Ioana l-a luat pe Constantin și s-au mutat într-un cartier muncitoresc din Galați, într-o casă cumpărată de ea. „De aici începe calvarul – avea să mărturisească mai târziu Părintele Constantin. Bunicii mei care mă creșteau, neavând alt mijloc de existență decât brațele, munceau în dijmă pe la chiaburi și primeau a patra parte din produs. Când am putut ține și eu sapa în mână, mă luau și pe mine la câmp, să-i ajut. Mâncarea noastră: mămăligă cu borș cu știr. Aceasta nu-i literatură, ci realitate cruntă. Tata muncea și el cu palmele pe la cei avuți. Dar, nefiind în stare să se tocmească și nici să-și ceară dreptul său din muncă, era exploatat de toți, muncind numai pentru mâncare, în zilele fără lucru recurgând la borșul cu știr sau la mâncarea de cartofi a părinților săi bătrâni și săraci, pentru care pricină în casă aveau loc scandaluri necontenite”.[3]
Tot mai bătrâni și mai neputincioși, bunicii s-au mutat la Smârdan, un sat de pe malul drept al Dunării, aflat aproape de Brăila și Galați, acolo unde locuia unul dintre fiii lor. L-au luat și pe Constantin. La scurtă vreme însă, bunicul a murit, iar bunica Ioana și Constantin au fost alungați din casă într-o noapte de către noră. Cei doi s-au refugiat într-o cameră părăsită din curtea Bisericii satului. Au urmat patru ani grei. Bunica Ioana torcea cu furca și câștiga astfel un bănuț, în timp ce Constantin slugărea fără simbrie pe la unul și pe la altul. Nu împlinise încă 11 ani când a început această perioadă grea a vieții sale.
Având Constantin 14 ani și ceva, bunica Ioana a făcut un sacrificiu foarte mare. Ea avea o văcuță și din laptele acela mâncau amândoi, putând să trăiască atunci când nu aveau niciun câștig al zilei. Cu toate că acea juncă trebuia să-i hrănească bătrânețile, bunica Ioana a vândut-o pentru a-i asigura un viitor lui Constantin. Din banii obținuți, l-a meditat în Galați, în vederea susținerii examenului de admitere la Seminarul Teologic, și i-a zis: „Dacă vei reuși și vei învăța bine, poate vei intra în inima profesorilor, care te vor ajuta să isprăvești școala și te vei face preot. Să te faci preot, căci preotul nu moare niciodată de foame!”.[4] Bunica Ioana luptase ani îndelungați cu lipsurile și cu foamea și nu-i dorea nepotului să continue pe calea aceasta a vieții stropite cu sânge.
Tinerețea
În perioada interbelică, Seminarul Teologic avea opt clase. Constantin pierduse deja patru ani la momentul susținerii admiterii. „Am dat examen la Seminar în anul 1919 – avea să-și amintească mai târziu Părintele Constantin –, prima serie după Primul Război Mondial și am reușit bursier, al treilea între 500 de candidați. Profesorii din vremea aceea, cu toate că în fiecare an eu eram premiantul al II-lea, chiar dacă vor fi avut ei inimă – cum spunea bunica –, nu m-au putut ajuta cu nimic, din care pricină eram deseori dat afară în cursul anilor pentru neplata taxelor, trebuind să muncesc în fabrica de cherestea ca să câștig bani pentru taxe – ca să pot învăța – și să meditez băieți de preoți sau de preceptori pentru o carte, o peniță sau un creion”.[5]
Tinerețea lui Constantin a fost plină de cumpene. Nu a crescut ca un tânăr obișnuit, întreținut de părinți, fără să știe ce-s greutățile mari ale vieții. Nu părinții munceau pentru el, căci mamă nu avea de la un an, iar pe tatăl său trebuia el să-l întrețină. Muncea cu brațele ca să-i dea de mâncare tatălui neputincios, fiindcă bunica Ioana nu mai putea câștiga din tors nici măcar cât să-i poată oferi borșul cu știr de altădată. Toate acestea l-au îndârjit și mai tare.
Astfel, în 1925 s-a înscris la Facultatea de Teologie și la Conservator. A încercat să găsească un post de cântăreț bisericesc, pentru a se putea întreține, însă nu era ușor. Neavând alte posibilități, trăia în condiții umile. „Am dormit pe jos într-o mansardă din Piața Amzei, iar după ce gazda nu m-a mai primit, fiindcă nu puteam plăti, am dormit în Gara de Nord, în sala de așteptare și clandestin în Căminul studenților – după 11 noaptea, când se culca administratorul – în locul băieților de bani gata, care plecau noaptea la cabarete sau varieteuri; ori împărțeam patul cu vreun coleg mai milostiv. De mâncat, mâncam la Cantina Gutenberg, după ora 14:30, resturile care rămâneau de la cei care luau masa cu cartelă”.[6]
Tânărul Constantin avea căutările sale lăuntrice. A mers prin toate Bisericile din București pentru a afla acel cuvânt viu care vine din trăirea autentică în Hristos. Singurul loc de care a fost atras a fost Biserica Zlătari, acolo unde slujea Părintele Toma Chiricuță, un predicator și un apologet desăvârșit. Vreme de patru ani, Constantin a făcut misiune alături de Părintele Toma, publicând o serie lungă de articole în cele două reviste ale parohiei, „Fântâna darurilor” și „Ortodoxia”, și punând bazele corului bisericesc. Până în 1929, când și-a finalizat studiile, Constantin și-a însușit tot ce era mai valoros în slujirea Părintelui Toma Chiricuță.
Familia pătimitoare și jertfa pentru parohie
Tânărul Constantin a fost atras de sufletul nobil al Mariei Constantinescu și i-a mărturisit simplu planurile sale legate de întemeierea unei familii. Tânara, licețiată în Litere și Filozofie, a acceptat să fie soția lui, însă familia s-a opus. Frații Mariei erau consilieri de stat, profesori universitari, doctori, avocați, iar Constantin era un tânăr sărac. Diferența socială a întreținut o stare conflictuală și o opoziție înverșunată timp de patru ani. Din momentul în care Maria s-a îmbolnăvit grav de ficat, au început să cedeze. Abia atunci au încuviințat nunta. „Am ajuns – avea să mărturisească mai târziu Părintele Constantin – să câștig o soție minunată, dar bolnavă, și o Biserică la o depărtare de aproape 500 de km de București”.[7]
O parohie mai apropiată de București nu se ivise, întrucât Părintele Constantin nu avea niciun sprijin politic. A fost nevoit să se ducă tocmai la Huși, unde îl cunoștea Vlădica Nifon. Acolo a fost instalat, la 1 septembrie 1934, preot la Catedrală și numit director și profesor al Școlii de cântăreți. Atent la nevoile oamenilor, Părintele Constantin a dorit mult să ridice un azil pentru bătrâni, mai ales că evreii aveau două azile, catolicii unul, iar ortodocșii nici unul în cele 3 județe ale eparhiei. Odată împlinită, fapta aceasta l-a determinat pe chiriarh să-l numească protopop al județului Fălciu și consilier episcopal. Însă demnitățile acestea nu-i erau pe plac Părintelui Constantin. „Pe mine mă atrăgea sufletul cinstit și cald al oamenilor simpli, din mijlocul cărora mă ridicasem și pe care voiam să-i ajut, să-i mângâi și să-i încurajez, pe linia Bisericii, bineînțeles, căci altă linie nu cunoșteam”.[8]
Vreme de șapte ani a slujit în Bisericuța din pivniță. Terenul pe care Părintele Constantin voia să ridice Biserica era râvnit de bogătași și de Casa Regală. A urmat o adevărată bătălie pe care Părintele Constantin a purtat-o cu îndârjire, având și sprijinul mareșalului Ion Antonescu, care, a devenit ctitor al Bisericii. La capătul acestei perioade, în ianuarie 1941, Părintelui Constantin îi moare soția. „Rămăsesem cu două fetițe orfane de mamă: una avea doi ani și alta cinci! Se cunoaște teoretic drama preotului văduv, dar practic nu o cunoaște decât numai cel ce a trecut prin focul acesta. Nu aveam niciun ajutor în casă, pentru a nu da prilej de vorbă lumii și a se nărui astfel toată acțiunea Bisericii. Încât toate treburile în casă le făceam eu, așa cum puteam. Căutam să fiu vesel, ca să nu simtă copiii mei că nu au mamă, așa cum am simțit eu la vremea mea, când am fost orfan! Singurul meu refugiu era Altarul”.[9]
Lucrarea Părintelui Constantin a fost de o jertfelnicie uimitoare. Mulți oameni s-au strâns în jurul acestui izvor curat al Bisericii. Până la începutul anilor ’50, Părintele Constantin a convertit 50 de familii la dreapta credință. De unde era un loc pustiu, fără Biserică, s-a ivit, în chip minunat și cu osteneală știută numai de Dumnezeu și de Părintele Constantin, o frumoasă comunitate. „Am lăsat soția bolnavă de cancer în pat pentru Biserică – îi scria Părintele Constantin Patriarhului Justinian. Am lăsat copiii bolnavi de scarlatină acasă, pentru Biserică. Am umblat ca să strâng bani până când mi s-au umflat picioarele, pentru Biserică. Am vorbit și am scris apeluri până când amețeam, pentru Biserică. Am plâns și am adormit de multe ori îmbrăcat din pricina oboselii, pentru Biserică. Așa s-a făcut Biserica Vergu, Înalt Prea Fericite Părinte Patriarh!”.[10]
Însă, în anii aceia de început ai noii orânduiri politice, lucrarea pastoral-misionară a Părintelui Constantin era cu totul indezirabilă autorităților. Părintele Constantin era cu totul apolitic, însă numai faptul că era un preot jertfelnic și un român demn constituia un cap de acuzare.
(fragment)
Sergiu Ciocârlan
[1] Lacrimă şi har: Preotul martir Constantin Sârbu (Bonifaciu, 2010), p. 14.
[2] Ibidem, p. 44.
[3] Ibidem, p. 14.
[4] Ibidem, p. 15.
[5] Ibidem, pp. 15-16.
[6] Ibidem, p. 16.
[7] Ibidem, p. 18.
[8] Ibidem, p. 20.
[9] Ibidem, pp. 27-28.
[10] Ibidem, p. 33.
Articol publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 189 (octombrie 2024)
Sursa: http://familiaortodoxa.ro.
