„Sfântul şi Marele Sinod” de la Niceea

În anul jubiliar al Primului Sinod Ecumenic de la Niceea, Părintele profesor Viorel Ioniţă ne călăuzeşte prin documentele istoriei bisericeşti de acum 1.700 de ani. Aflăm în cele ce urmează cum au denumit ierarhii sinodali sinaxa la care au participat, de ce s-au întrunit la Niceea şi câteva dintre hotărârile adoptate în prezenţa Sfântului Împărat Constantin cel Mare.

Părinte profesor, de ce s-a numit sinaxa episcopilor de la Niceea „Sfântul şi Marele Sinod“?

Prin numărul mare de episcopi participanți, precum și prin proveniența lor din câteva regiuni din afara granițelor Imperiului roman, Sinodul de la Niceea s-a deosebit de toate sinoadele de până atunci. Sinoadele anterioare anului 325, de la care s-au păstrat decizii clare, s-au autointitulat prin adjectivul de „sfânt”. Spre exemplu, în canonul al 17-lea al sinodului de la Ancira, din anul 314, găsim formula „Sfântul Sinod a poruncit”, iar această formulă se regăsește în hotărârile mai multor sinoade din acea perioadă de timp. Sinodul de la Niceea a continuat această tradiție și, așa cum găsim în deciziile adoptate de acesta, cum este Scrisoarea sinodală adresată Bisericilor din Alexandria, Egipt, Libia și Pentapole, precum și în canoanele 14, 17 și 18, această întrunire s-a autodefinit prin formula „Sfântul și Marele Sinod”. Prin această desemnare, Sinodul de la Niceea din anul 325 se înscria pe linia tradiției sinoadelor de până atunci, considerându-se un sinod sfânt, dar și mare prin dimensiunile și hotărârile sale specifice.

Când a apărut denumirea de „ecumenic“ cu privire la Sinodul de la Niceea?

Denumirea de „ecumenic” a Primului Sinod de la Niceea a apărut mai târziu, fiind mai întâi menționată de Eusebiu de Cezareea, care la mai mult de zece ani după anul 325 a afirmat, în monografia dedicată împăratului Constantin cel Mare, că acesta „s-a hotărât să adune întreaga oaste a lui Dumnezeu într-un sinod ecumenic” (Viața împăratului Constantin, III, 6.1). Mai târziu, respectiv în anul 355, în strădania sa de combatere a arienilor, care se bazau pe sinoadele lor cu un caracter local, Sfântul Atanasie cel Mare, Arhiepiscopul Alexandriei, cel mai important apărător al hotărârii dogmatice de la Niceea, a afirmat că susținătorii ereziei lui Arie s-au făcut vinovați prin faptul că s-au opus unui sinod „atât de mare și ecumenic” (De Decretis Nicaenae Synodi, 4.1). Denumirea de ecumenic este expresia receptării hotărârilor luate la Niceea în anul 325 de către Bisericile de pretutindeni, și o folosim retroactiv, deși știm că participanții la această întrunire au denumit întrunirea lor prin formula „Sfântul și Marele Sinod”.

Cum a fost ales oraşul Niceea pentru lucrările sinodului?

În anul 324, împăratul Constantin cel Mare l-a învins pe împăratul Liciniu, fostul său cumnat și co-semnatar al Edictului de la Milano, care însă după anul 313 a relansat persecuțiile împotriva creștinilor în partea de Răsărit a Imperiului Roman. În acel an, Constantin a devenit împărat peste tot Imperiul roman și s-a instalat la Nicomidia, din Asia Mică, în capitala stabilită în Răsărit de împăratul Dioclețian. Îndată după ce s-a instalat aici, împăratul Constantin cel Mare a luat cunoștință de tulburările provocate de erezia lui Arie în cea mai mare parte a Bisericilor din Răsărit, tulburări față de care a luat imediat măsuri. În acest sens, el l-a delegat pe Episcopul Osius de Cordoba să meargă în Egipt ca să încerce să restabilească acolo pacea. Misiunea lui Osius nu a avut succes și atunci împăratul a trimis, la sfârșitul anului 324, o scrisoare adresată atât Episcopului Alexandru al Alexandriei, cât și lui Arie, prin care considera că neînțelegerea dintre cei doi ar fi pornit mai mult de la niște cuvinte. În concluzie, împăratul le recomanda celor doi: „Așa stând lucrurile, se cuvine în egală măsură ca fiecare dintre voi să-i dea celuilalt iertare, urmând, totodată, ca prin asta fiecare să primească și de la mine dreptul îndemn pe care, ca un împreună-slujitor, eu i-l voi da” (Viața împăratului Constantin, II, LXIX, 1 și 2).

Cum scrisoarea adresată Episcopului Alexandru și lui Arie nu a avut niciun ecou, împăratul a adresat, la începutul anului 325, o scrisoare către toți ierarhii din Imperiul roman, pe care i-a invitat să participe la un sinod. Din această scrisoare reiese că inițial acest sinod a fost programat să aibă loc în localitatea Ancira, din provincia Galatia, dar împăratul a intervenit: „Ni s-a părut acum, din mai multe motive, că este mai bine ca acesta să se întrunească în cetatea Niceea, din Bitinia” (Fontes Nicaenae Synodi, p. 129). Cetatea Niceea era mai aproape de Nicomidia, astfel că împăratul putea mai ușor să participe la unele ședințe ale sinodului, precum și să se achite de sarcinile sale politice. Sinodul I Ecumenic s-a desfășurat în sala mare a palatului imperial de vară de la Niceea, între 20 mai și 25 iulie 325, iar președintele acestei adunări a fost Episcopul Eustatie al Antiohiei.

Ședința de inaugurare a acestui sinod s-a desfășurat în prezența împăratului Constantin cel Mare, care a fost salutat pe scurt de către Episcopul Eustatie. După aceea împăratul a ținut o scurtă cuvântare în limba latină, deși Eusebiu de Cezareea afirmă că acesta cunoștea și limba greacă folosită la sinod, începând cu cuvintele: „Era dorința mea cea mai arzătoare să mă pot cândva bucura de prezența voastră aici, dragi prieteni!” Apoi, făcând referință la „vrajba ascunsă în sânul Bisericii lui Dumnezeu”, afirma că aceasta „este mai înspăimântătoare decât războiul sau decât o bătălie, oricât de cumplită s-ar dovedi ea”. În încheierea cuvântării sale, împăratul îi îndemna pe sinodali cu cuvintele: „Așadar, nu mai zăboviți, prietenii mei, cei care sunteți totodată vrednici slujitori ai lui Dumnezeu, Stăpânul nostru, al tuturor, și Mântuitorul nostru! Începeți prin a scoate pe loc la vedere pricinile neînțelegerii voastre și despovăra­ți-le, sub semnul păcii, de cătușele ambiguității” (Viața împăratului Constantin, III, XII, 1.2).

Care este cea mai importantă hotărâre a Sinodului I Ecumenic?

Urmare invitației împăratului, reprezen­tanții celor două grupări în disputa legată de erezia arianismului au început să susțină fiecare punctul său de vedere și să-i condamne pe adversari ca eretici. Când spiritele s-au mai calmat, s-a propus să se elaboreze un proiect de text, prin care să fie afirmată învățătura cea dreaptă privind Persoana Mântuitorului Iisus Hristos în relația Sa cu Dumnezeu-Tatăl, propunere care să fie supusă aprobării sinodului. Ca urmare, au fost propuse mai multe astfel de texte, unul de Episcopul Eusebiu de Cezareea, și altul probabil de către Episcopul Osius de Cordoba. Reținem că Episcopul Eusebiu a precizat că textul prezentat de el era folosit ca mărturisire de credință în Biserica lui. Sfântul Atanasie cel Mare mărtu­risește în scrierea sa menționată mai sus că după propunerea de a introduce în textul care urma să fie adoptat termenul „de o ființă” (omoousios), care nu exista în Sfânta Scriptură, adepții lui Arie au început să caute texte biblice care să combată acest termen. În sfârșit a fost adoptat un text, cu votul majorității episcopilor și cu acordul împăratului. Textul respectiv, sau definiția dogmatică adoptată de Sinodul I Ecumenic, este:

Credem întru Unul Dumnezeu, Tatăl Atotțiitorul, Făcătorul tuturor celor văzute și nevăzute.

Și întru Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, născut din Tatăl, Unul născut, adică din ființa Tatălui, Dumnezeu din Dumnezeu, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut nu făcut, de o ființă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut, cele din cer și cele de pe pământ.

Care pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire, S-a pogorât și S-a întrupat, S-a făcut om, a pătimit și a înviat a treia zi, S-a înălțat la Ceruri, și va veni să judece viii și morții.

Și întru Duhul Sfânt.

Biserica sobornicească și apostolică îi anatematizează pe cei care spun: era cândva când nu era, și că: înainte de a Se naște nu era, și că S-a făcut din nimic, sau că Fiul lui Dumnezeu este din altă esență sau ființă, afirmând că El este creat, ori supus schimbării și stricăciunii, pe aceștia îi anatematizează Biserica sobornicească și apostolică. (Fontes Nicaenae Synodi, p. 133)

Stilul de mărturisire a credinței al acestei formule dogmatice poate fi un argument că proiectul inițial propus pentru această decizie provenea din folosirea sa în cadru liturgic, mai ales în cadrul catehizării candidaților la botez și la săvârșirea acestei Sfinte Taine. Adoptarea acestui text la Niceea a fost exprimată prin faptul că marea majoritate a episcopilor l-au semnat, inclusiv cei despre care se știa că sunt adepți ai lui Arie, cu excepția episcopilor Secundus de Ptolemaida și Theonas de Marmarica, ambii din Egipt, care au fost trimiși în exil împreună cu Arie. Însă adepții lui Arie care au semnat formula dogmatică, după aceea nu au mai fost de acord și cu condamnarea acestuia.

Ce au stabilit părinţii sinodali în legătură cu prăznuirea Sfintelor Paşti?

După combaterea ereziei lui Arie și adoptarea mărturisirii ortodoxe a adevărurilor de credință contestate de acesta, s-a trecut la problema datei Paștilor. Hotărârea luată de Sinodul I Ecumenic în legătură cu serbarea de către toți creștinii a Sfintelor Paști o găsim în cuvântarea împăratului adresată tuturor Bisericilor, la încheierea acestui sinod. Cu privire la această temă, împăratul afirmă că el însuși a recomandat „această idee agerimii voastre – ca o rânduială ce se ține într-un singur fel și întru bună înțelegere la Roma, în Italia și în toată Africa, în Egipt, în Hispania, în Galia, în Britania, în Italia, în întreaga Eladă, în diocezele Asiei și Pontului și în Cilicia, să capete și chibzuita voastră încuviin­țare” (Viața împăratului Constantin, III, XIX, 1). Tot la Niceea s-a hotărât că episcopul Alexandriei urma să comunice în fiecare an data exactă a Paștilor, pentru că acest oraș era recunoscut drept cel mai important centru de cercetări astronomice din acea vreme. În rezumat, criteriile de calculare a datei Sfintelor Paști sunt: prima duminică după lună plină, care urmează echinoc­țiului de primăvară, iar dacă acea duminică se suprapune cu Paștile iudaice, atunci sărbătoarea creș­tină se amână cu o săptămână. Cu toate aceste precizări, au apărut nu după mult timp diferențe în legătură cu data Paștilor, pentru că la Roma, ca și în alte centre biseri­cești, echinocțiul de primăvară era socotit la date diferite față de Alexandria. Mai târziu, îndreptările calendarului, dar mai ales opozi­țiile la aceste îndreptări, au complicat și mai mult fixarea Paștilor la o dată comună pentru toți creștinii, deși toți pretind că respectă criteriile recomandate de Sinodul I Ecumenic.

În afară de erezia ariană, au mai fost discutate şi alte abateri?

O altă temă dezbătută la Sinodul I Ecumenic a fost legată de schisma meletiană, iar hotărârea luată de sinod în raport cu această problemă a fost prezentată în scrisoarea către Biserica din Alexandria, elaborată în numele „episcopilor care s-au întrunit la Niceea în Sfântul Sinod”. Așa cum se precizează în această scrisoare, sinodul a fost foarte indulgent cu Episcopul Meletie și cu ierarhii hirotoniți de el în mod necanonic. Cu referire la această problemă i s-a permis lui Meletie să rămână în orașul său, dar fără nicio autoritate de a hirotoni, nici de a alege arhierei, însă păstrându-și titlul de episcop. Iar în legătură cu episcopii hirotoniți de acesta, ei pot continua activitatea lor, dar numai după ce recunosc autoritatea Episcopului Alexandru al Alexandriei, iar dacă activează în localități unde sunt activi episcopi canonici, atunci foștii adepți ai lui Meletie sunt obligați să acorde întâietate acestora (Fontes Nicaenae Synodi, p. 147).

Schisma novațienilor, răspândită mai ales în Apus, a fost propusă spre dezbatere la Sinodul I Ecumenic de către împăratul Constantin, fără să fi făcut formal parte din agenda lucrărilor. În viziunea și dorința sa de a restaura pacea în întreaga Biserică, împăratul Constantin a mărturisit că l-a invitat la Niceea pe Episcopul Acesius, care făcea parte din gruparea novație­nilor, fără să fie menționat locul de unde provenea acesta. După adoptarea formulei dogmatice și a criteriilor pentru stabilirea unei date comune a sărbătorii Paștilor de către toate Bisericile, împăratul l-a întrebat pe acest episcop dacă acceptă hotărârile sinodale, la care Acesius a răspuns ferm că le acceptă, pentru că aceste hotărâri sunt apostolice. Împăratul l-a întrebat atunci pe Acesius de ce mai rămâne el schismatic, la care acesta a explicat pe larg care era învățătura novațienilor, iar la sfârșit a afirmat că „toți cei căzuți” (lapsi), fiind vorba despre cei care într-un fel sau altul s-au lepădat de credință în timpul persecuțiilor, „nu pot aștepta de la Biserică o iertare, pe care aceasta nu le-o poate da”. La acestea, împăratul i-a răspuns: „Atunci pune tu o scară și suie-te singur la cer” (Socrates Scolasticus, Historia ecclesiastica, I, 10).

Arhid. Alexandru Briciu 

Sursa: http://ziarullumina.ro.