Sfântul Vasilie cel Mare, una dintre personalităţile cele mai reprezentative ale secolului al IV-lea, a adus o contribuţie de o importanţă deosebită nu doar în organizarea activităţilor caritabile, concretizate în renumita Vasiliadă, ci şi în dezvoltarea învăţăturii Bisericii despre tămăduirea omului şi practica medicală, ca unul ce avea şi cunoştinţe medicale, deprinse la cursurile urmate în Atena. În scrierile Sfântului Vasilie cel Mare, medicina apare în general ca un mijloc privilegiat de manifestare a iubirii: „Şi voi toţi care exercitaţi medicina, funcţia voastră este de a practica filantropia“ (Epistola 189, 1).
Sfinţii Părinţi considerau că medicul îndeplineşte o meserie ca oricare alta – Sfântul Vasilie cel Mare îl aşază pe medic între meşteşugari (Epistola 233, 1) – şi că, prin urmare, formarea sa profesională nu trebuie să fie mai religioasă decât cea a unui cârmaci de corabie şi trebuie să se facă în şcolile existente (Origen, Contra lui Cels, III, 13.).
Totuşi, medicina, având în centrul ei grija faţă de oameni şi preocuparea faţă de suferinţă, devine una dintre ocupaţiile de maximă importanţă pentru om: „Toţi cei care vă îndeletniciţi cu medicina ştiţi că chemarea voastră înseamnă grija faţă de om. Şi mi se pare că cel care pune ştiinţa aceasta înaintea tuturor celorlalte îndeletniciri, cărora îşi poate închina omul râvna, şi-a găsit judecata cuvenită şi nu s-a depărtat de ceea ce trebuie crezut; în schimb e tot atât de adevărat că de lucrul cel mai preţios dintre toate, care este viaţa, îţi vine să fugi ca de ceva dureros atunci când nu poţi reda cuiva sănătatea“ (Epistola 189).
Nu există nicio piedică în calea creştinilor de a face apel, în caz de nevoie, la medici şi de a aplica remediile preconizate de ei, după sfatul lui Isus Sirah: „Şi doctorului dă-i loc că şi pe el l-a făcut Domnul şi să nu se depărteze de la tine, căci şi de el ai trebuinţă. Că este vreme când şi în mâinile lui este miros de bună mireasmă“ (Is. Sir. 38, 12-13). Sfântul Vasilie cel Mare notează în acest sens: „Este o încăpăţânare să fugi complet de orice folos din cele pe care le poate aduce medicina“ (Regulile Mari, 55, IV), întrucât, chiar dacă vindecarea bolnavului se face cu ajutorul ştiinţei medicale, Dumnezeu este Cel ce dăruieşte tămăduirea omului: „În ceea ce priveşte ajutoarele artei medicale, să nu ne punem toată nădejdea pentru uşurarea durerilor numai în această artă, ci să ştim că Domnul nu va lăsa să fim încercaţi mai mult decât putem suporta“ (Ibidem, 55, II).
Vorbind despre crearea lumii, în Hexaemeron, Sfântul Vasilie cel Mare arată că Dumnezeu încă de la început a făcut să răsară anumite plante, în scop terapeutic, anticipând suferinţele pe care omul le va avea de îndurat după căderea în păcat: „Niciuna dintre ierburile făcute de Dumnezeu nu-i de prisos, nu-i nefolositoare: sau dau hrană uneia dintre necuvântătoare, sau sunt descoperite de ştiinţa medicală pentru vindecarea noastră» (Omilii la Hexaemeron, IV); „Căci ierburile care sunt potrivite pentru fiecare boală nu au răsărit din pământ aşa la întâmplare, ci s-au produs în mod cert prin voinţa Creatorului, ca să ne fie nouă de folos“ (Regulile Mari, 55, II).
Cauzele bolilor
În ceea ce priveşte cauzele bolilor, nu toate acestea, spune Sfântul Vasilie, ne vin de la natură sau de la o dietă greşită, sau din alte cauze corporale, ci adesea ele „sunt pedepse pentru păcatele noastre, venite asupra noastră pentru întoarcere. Căci Scriptura spune: «Pe cine iubeşte Domnul, pe acela îl ceart㻓 (Pilde 3, 12) (Regulile Mari, 55, III). Dar bolile mai provin câteodată „şi de la cererea celui rău, când Stăpânul cel iubitor de oameni pune la luptă ca un împotrivitor al acestuia pe un mare luptător şi dărâmă trufia lui prin răbdarea la cea mai înaltă treaptă a slujitorilor săi, ceea ce ştim că s-a întâmplat în cazul lui Iov“ (Ibidem). Mai aflăm însă şi altă cauză „pentru care se întâmplă bolile la Sfinţi, ca în cazul Apostolului. Căci, ca să nu pară că trece peste limitele naturii omeneşti şi ca să nu creadă cineva că el ar fi înzestrat de la natură cu ceva în plus, era bolnav necontenit, ca să arate că natura lui era cu adevărat omenească“ (Ibidem).
„De unde bolile? De unde morţile premature? – se întreabă Sfântul Vasilie – Un lucru trebuie să avem precis în minţile noastre, că odată ce suntem făptura Bunului Dumnezeu, că odată ce suntem păziţi de El, Care rânduieşte pentru noi şi pe cele mici şi pe cele mari, urmează că nu putem suferi ceva fără voia lui Dumnezeu şi că niciuna dintre suferinţele noastre nu este spre vătămarea noastră sau spre ceva asemănător; şi deci nu trebuie să ne închipuim pentru noi o situaţie mai bună. Morţile vin de la Dumnezeu; dar, moartea nu este un lucru rău, afară numai dacă-mi vorbeşti de moartea păcătosului; că pentru păcătos, eliberarea de suferinţele de pe pământ este început al chinurilor din iad, iar suferinţele din iad nu au ca autor pe Dumnezeu, ci pe noi înşine. Începutul şi rădăcina păcatului stă în noi şi în libertatea voinţei noastre. Am putea să nu avem nicio suferinţă, dacă ne-am îndepărta de viciu; dar pentru că noi înşine, prin plăcere, ne-am lăsat ademeniţi de păcat, ce motiv serios am putea invoca că nu am fost noi înşine autorii suferinţelor noastre?“ (Omilia a IX-a. Că Dumnezeu nu este autor al relelor).
Concluzionând învăţătura sa despre ştiinţa medicală, Sfântul Vasilie cel Mare mărturiseşte: „Aşadar, nici nu trebuie să fugim cu totul de această artă, nici nu trebuie să ne punem cu totul nădejdea în ea“ (Regulile Mari, V). Privirea noastră trebuie să fie mereu către Mântuitorul Iisus Hristos, Tămăduitorul tuturor.
Spitalul bizantin, o „sănătoasă sinergie între tradiţia ortodoxă şi medicina raţională“
„Biserica Ortodoxă este aceea care a luat iniţiativa organizării profesiunii medicale în vederea îngrijirii şi tratamentului sistematic al pacienţilor într-un cadru spitalicesc. Oamenii Bisericii nu numai că vorbeau în cuvinte frumoase despre medici, ci-i şi foloseau într-un mod necunoscut până atunci pentru împlinirea scopurilor filantropice ale Bisericii. Spitalul bizantin este dovada cea mai puternică a unei sănătoase şi salutare sinergii între tradiţia creştină ortodoxă şi medicina raţională“ (Samuel Harakas).
Se poate considera, într-adevăr, că la Bizanţ, în secolul al IV-lea, s-au născut strămoşii spitalului modern, Biserica însăşi luând iniţiativa de a angaja medici profesionişti, de a le organiza serviciul şi de a-i remunera. Timothy S. Miller consideră chiar că „acele xenodocheia bizantine reprezintă nu numai primele instituţii publice care oferă îngrijiri medicale bolnavilor, ci şi principalul curent, al dezvoltării spitaliceşti de-a lungul Evului Mediu, din care atât Occidentul latin, cât şi Orientul musulman s-au inspirat pentru propriile echipamente medicale. A retrasa naşterea şi dezvoltarea centrelor pentru bolnavi în Imperiul Bizantin înseamnă a scrie primul capitol al istoriei spitalului însuşi“ (T. S. Miller, The Birth of the Hospital in the Byzantine Empire).
Rolul esenţial în această naştere l-a avut Sfântul Vasilie cel Mare, urmat apoi de Sfântul Ioan Gură de Aur. Primul a ridicat, în 369, într-un cartier periferic din Cezareea, un spital dotat cu personalul necesar (Epistola 94). Acest aşezământ, denumit Vasiliada, a devenit modelul multor astfel de instituţii în Capadocia şi în alte provincii. Anul înălţării celor dintâi clădiri ale marelui aşezământ de asistenţă socială şi medicală de la Cezareea Capadociei, 369, se găseşte înscris cu cinste în toate cronicile de istorie a medicinii. Este punctul de plecare a numeroase opere similare, a spitalelor răspândite în întreaga lume.
„Vasilie putea să facă aici să plouă pâine din cer prin rugăciune“
Aşezământul Sfântului Vasilie cel Mare era un complex instituţional social destinat suplinirii statului în acest domeniu. Complexul era foarte întins încât, după adevăr, era numit „un nou oraş“. Cuprindea cel puţin o Biserică şi anexele pe care le vom aminti. De asemenea, adiacentă spitalului, era afiliată sub atenta supraveghere a Sfântului Vasilie, o mănăstire.
Sfântul Vasilie a schimbat radical sistemul de caritate existent la acel moment, înlocuind ocazionalele împărţiri de daruri cu ceva permanent, care să ajute în mod efectiv şi continuu pe cei aflaţi în nevoie. Socotea aceasta o datorie esenţială pentru episcop, şi, conştientizând foarte bine acest lucru, a adoptat-o cu bucurie şi i s-a dăruit total. «Dar dacă vrei să slujeşti, să slujeşti în numele Domnului Hristos. Pentru că Acesta a spus: „Întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei, mai mici, Mie Mi-aţi făcut“ (Mt. 25, 40). Pentru că dacă ai primit pe străini, şi ai ajutat pe săraci, şi ai mângâiat pe cei în suferinţă, şi ai dat ajutor celor aflaţi în stare de nevoie, şi calamitate, şi ai servit pe cei bolnavi, toate acestea Hristos le primeşte ca făcute Lui Însuşi» (Constituţiile ascetice I, 1).
Această mare operă de ajutorare nu poate fi înţeleasă decât în concepţia Sfântului Vasilie ca reformator al monahismului răsăritean. Căci după ce a pus ultimele rânduieli în viaţa monahală cenobitică, Sfântul Vasilie, pentru a permite călugărilor să facă în mod mai concret bine semenilor lor şi pentru a pune la dispoziţia lor opera de binefacere, a anexat, la mănăstirile sale, spitale sau azile pentru bolnavi şi săraci, în care călugării îndeplineau sarcinile cerute.
Complexul cuprindea, de o parte, case pentru găzduirea leproşilor, de altă parte azile pentru bătrâni şi bolnavi; o mare clădire pentru călătorii străini; şcoli pentru copii, în care se învăţau şi diferite meserii. Toate aceste diverse clădiri erau despărţite prin grădini, care dădeau întregului edificiu un aspect foarte armonios. Iată şi o descriere făcută de către Sfântul Grigorie de Teologul: „Vasilie putea să facă aici să plouă pâine din cer prin rugăciune…, prin cuvântul său el deschide hambarele bogaţilor… satură pe cei săraci cu pâine. Adună în acelaşi loc pe cei răniţi de foame, printre aceştia sunt unii care abia mai respiră, bărbaţi, femei, copii, bătrâni… Apoi el imită pe Mântuitorul Iisus Hristos slujitor, Care, încins cu o pânză peste mijloc, nu dispreţuia să spele picioarele ucenicilor, şi, cu proprii slujitori, sau, dacă vrem, cu cei asemenea lui în robie, deveniţi în această împrejurare, asemănători în lucrare, el îngrijea trupurile celor bolnavi, îngrijea sufletele, aducându-le astfel mângâiere» (Sfântul Grigorie de Nazianz, Apologia sau cuvântarea în care arată motivele care l-au îndemnat să fugă de preoţie şi Elogiul Sfântului Vasilie).
În această descriere, Sfântul Grigorie de Nazianz punctează una dintre caracteristicile majore, care fundamentează programul caritabil al Sfântului Vasilie: destigmatizarea bolnavilor, mai ales a celor suferinzi de boli incurabile. Sfântul Vasilie nu doar că a stabilit un cămin leproşilor, dar chiar a încercat să îi repună, în ochii societăţii contemporane, ca fiind fiinţe umane ce au nevoie de iubire.
O nouă concepţie despre boală şi despre bolnav
Vasiliada asigura îngrijire caritabilă în şase categorii importante: săracii, străinii şi cei fără adăpost, orfanii, cei bătrâni şi infirmi, leproşii şi bolnavii. Toate aceste servicii, atât tradiţionale, cât şi inovatoare, au fost combinate în aşezământul Sfântului Vasilie într-un mod strălucit.
Având în vedere varietatea serviciilor caritabile oferite de Vasiliadă nu este surprinzător că aceasta este privită ca cea mai complexă manifestarea practică a filantropiei creştine. „Ce este atât de surprinzător la acest spital? – se întreba Timothy Miller. În mod sigur confluenţa celor şase areale majore ale serviciului caritabil“.
Sfântul Vasilie era conştient de faptul că impunea lumii o nouă concepţie despre boală şi despre bolnav, o concepţie revoluţionară faţă de stările anterioare. Într-adevăr, în societatea de atunci, omul bolnav, devenit neputincios în a mai lua parte la viaţa activă, se situa în afara interesului membrilor comunităţii. El era lăsat să se sfârşească în izolare, producând doar sentimentul fricii de molipsire.
Spitalul Sfântului Vasilie cel Mare asigura îngrijirea medicală celor bolnavi, în mod special a celor care nu aveau mijloace materiale pentru aceasta. Teodoret al Cirului scrie că împăratul Valens a donat pământuri pentru spital, specificând să fie folosite pentru însănătoşirea săracilor (Teodoret al Cirului, Istoria bisericească). Bolnavii erau trataţi în spitale, numite de Sfântul Vasilie xenodocheia, care se deosebeau de instituţiile caritabile de până atunci prin faptul că aveau personal medical angajat. Spitalul, deşi nu era o instituţie seculară, era servit de doctori şi asistente specializate. Sfântul Vasilie a legat administrativ spitalul de mănăstire, şi călugării priveau slujirea în spital ca una dintre principalele îndatoriri monahale.
Vasiliada atrăgea vizitatori din mari depărtări, ca un adevărat loc de pelerinaj
Ideile, nu o dată conforme concepţiilor noastre medicale moderne privind asistenţa bolnavilor, izolarea leproşilor, munca infirmilor şi ucenicia copiilor, ne fac să ne întrebăm dacă realizarea unei opere de asemenea proporţii izvora numai din reflecţiile episcopului, ale cărturarului şi binefăcătorului sau, mai ales, medicului care fusese Sfântul Vasilie cel Mare. Este necesar să menţionăm că în afară de contactul Sfântului Vasilie cel Mare cu medicina, la Atena, în familia lor domnea o veche tradiţie cu privire la îngrijirea bolnavilor, fiindcă în Pontul natal, bunicii şi străbunicii Sfântului Vasilie trăiseră în preajma Sfântului Grigorie Taumaturgul, marele apostol al Capadociei, de la care, se pare, a moştenit aplecarea spre alinarea suferinţelor. În afară de aceasta, potrivit cu obiceiurile Bisericii creştine din primele veacuri, episcopul era şi medicul păstoriţilor săi. În plus, faţă de aceste argumente, se ştie că Sfântul Vasilie a mai avut un sfătuitor priceput, în persoana credinciosului său medic Meletie, pe care l-a ţinut mulţi ani alături, fiindcă sănătatea şubredă a Sfântului Vasilie cerea să aibă totdeauna ajutor medical în preajma sa.
După ridicarea marelui aşezământ de la Cezareea, poporul entuziazmat striga că Sfântul Vasilie a înfăptuit cea mai mare dintre minunile lumii şi de atunci nu i s-a mai zis altfel acestui aşezământ decât Vasiliada, nume sub care a străbătut secole, până la noi. Faima operei atrăgea vizitatori din mari depărtări, ca la un adevărat loc de pelerinaj, şi nimeni nu pleca de acolo fără să-şi lase, zguduit, obolul, fiecare pe cât îi îngăduiau mijloacele. Elocinţa celebră a Sfântului Vasilie, mai înflăcărată ca oricând, contribuia la adunarea fondurilor menite să asigure trăinicia operei sale. Sfântul Vasilie îşi descrie aşezământul său, într-o scrisoare adresată guvernatorului provinciei, astfel: „S-ar putea, oare, susţine că înfruntăm autoritatea atunci când ridicăm Dumnezeului nostru o casă de rugăciuni, măreţ construită şi înconjurată de locuinţe, dintre care una încă de la început a fost hărăzită căpeteniei locului, iar celelalte mai mici, potrivit cu rangul lor, servitorilor lui Dumnezeu, dar care ar putea fi folosită de magistraţi şi de alaiul vostru? Pe cine îl păgubim noi, oare, dacă înălţăm adăposturi pentru străini, pentru călători, pentru cei pe care neputinţa îi sileşte să ceară ajutor; şi cui strică dacă le dăm mângâierea şi alinarea de care au nevoie, îngrijitoare, medici, dobitoace de tras şi cărăuşi? La aşezăminte cum este al nostru e nevoie întotdeauna de meşteşugari, de cei ce sunt de trebuinţă în orice clipă, de cei care se pricep să facă vieţuirea mai uşoară; ne trebuie case pentru meşteşugari şi tot felul de lucruri care să împodobească un loc ca acesta, aşa încât să fie spre slava Celui ce ne cârmuie şi căruia I se cuvine toată cinstirea» (Epistola 94).
„Nu-i folositoare dărnicia faţă de cei care fac din infirmităţile trupului lor prilej de neguţătorie“
În legătură cu ajutorarea săracilor şi a celor bolnavi, Sfântul Vasilie ne îndeamnă, printr-un mesaj devenit acum mai actual ca oricând, să fim, totuşi, chibzuiţi şi atenţi când facem milostenia, căci întrucât „mulţi au mai mult decât le este de neapărată trebuinţă şi pentru că fac din cerere prilej de neguţătorie şi temei de plăcere desfrânată, s-a socotit necesar ca să adune banii cei cărora li s-a încredinţat grija de săraci; şi aceia, cu pricepere şi rânduială, să facă împărţirea celor necesare după trebuinţele fiecăruia. După cum bolnavii au nevoie de multe ori de vin, dar trebuie negreşit căutat timpul, măsura şi calitatea şi este nevoie şi de doctor pentru darea vinului, tot aşa şi rânduiala ajutorării celor nevoiaşi nu poate să lucreze cu folos la toţi. Negreşit, nu-i folositoare dărnicia acestei slujiri celor care alcătuiesc cântece plângăreţe, ca să moaie inimile femeilor, nici celor care fac din infirmităţile trupului lor şi din răni prilej de neguţătorie. Acordarea de ajutoare acestora ajunge prilej de răutate. Lătratul unora ca aceştia trebuie potolit cu câţiva bani; trebuie însă să arătăm milă şi iubire de fraţi faţă de cei care sunt învăţaţi să sufere necazul cu răbdare. Despre aceştia ni se va spune: „Am flămânzit şi Mi-aţi dat să mănânc“ (Mt. 25, 35)» (Omilia I la Psalmul XIV, 6).
Pr. Dr. Ștefan Zară
Sursa: http://ziarullumina.ro.
