Mulţi Sfinţi ai Bisericii noastre au văzut Raiul sub chipul unei grădini. O grădină deosebit de frumoasă, cu felurite animale, plante și vietăți, o grădină de nepătruns pentru simţirile noastre devenite grosiere în urma izgonirii. Se spune că, după ce a fost creat și lăsat cu ascultare în Grădina Raiului, omului i-a fost oferită demnitatea de a stăpâni peste animale: „și stăpâniți peste peștii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietățile ce se mișcă pe pământ și peste tot pământul!” (Facere 1, 28). Iar stăpânirea aceasta s-a transformat după izgonirea din Rai și a devenit, din stăpânire, o adevărată prietenie.
În scrierile pe care le-am moștenit de la Sfinții Părinți ai Bisericii noastre, citim că Dumnezeu i-a lăsat omului o făgăduință vrednică de ținut minte: că în ziua în care pe pământ va împărăți Hristos, toate făpturile create de El vor trăi din nou în pace. Cu toate că purtarea lumii de astăzi este, însă, departe de poruncile și de îndemnurile evanghelice, există o categorie de oameni – Sfinții – care au ajuns la măsura despătimirii și împărtășesc iubirea lui Dumnezeu față de toate făpturile pe care le-a creat: oameni și animale, sălbatice și domestice deopotrivă. De aceea, cu prilejul prăznuirii Sfântului Zosima Fenicianul, am considerat că este interesant să aflăm din ce motiv acest Cuvios al primelor veacuri creștine este reprezentat în unele Icoane alături de un leu și care este fundamentul acestei imagini neobișnuite. Aflați și dumneavoastră răspunsul, în rândurile de mai jos!
Cuviosul din neamul fenicienilor
Întâi de toate, să reținem câteva detalii biografice legate de Sfântul Zosima. Răsfoind paginile Sinaxarului, citim că era de loc din Siidi, un sat din Fenicia, ca la douăzeci de stadii depărtare de cetatea Tirului (adică, aproximativ 3.7 kilometri). Numele său îl prezintă ca fiind din neamul fenicienilor. Pentru cei care nu știu, Fenicia a fost una dintre cele mai vechi civilizații ale Orientului Mijlociu. Teritoriul Feniciei a ocupat centrul si nordul Canaanului, inclusiv teritoriul de-a lungul costei Libanului și Siriei și nordul Israelului din zilele noastre, iar mare parte dintre locuitorii acestui spațiu erau navigatori și comercianți.
Astfel, intrând Cuviosul în monahism încă de tânăr, petrecea uneori cu multă înfrânare şi postire, iar alteori era neîntrecut în multe fapte bune pe care le făcea cu localnicii săi, căci mănăstirea în care viețuia era aproape de acelasi sat, Siidi, în care se născuse. Pentru viața sa curată și cuviincioasă, Dumnezeu i-a dăruit harisma înainte-vederii, astfel încât „pe cele ce erau să fie, ca şi pe cele ce erau în locuri îndepărtate, le vedea mai înainte cu ochii cei văzători”, după cum ne spune sinaxarul, menționând în continuare că Sfântul a știut dinainte momentul căderii cetății Antiohiei. Fiind alături de el Archesilae, un dregător creștin și cu frică de Dumnezeu, l-a intrebat: „Pentru ce te-ai tulburat asa?”. Iar Sfântul Zosima i-a răspune: „Glasul înfricoşatei sfărâmări şi al căderii Antiohiei a răsunat în auzul meu şi în urechile mele a pătruns”. Iar Archesilae și ceilalti care se aflau atunci în preajma Sfântului, minunându-se, au însemnat acest episod pentru a sta ca mărturie până în zilele noastre.
Dresorul leului din sălbăticie
Revenind la subiectul editorialului nostru, în viața Sfântului Zosima regăsim un episod aparte, care a servit drept fundament pentru câteva reprezentări iconografice ulterioare. Astfel, se spune că într-o zi, mergând Cuviosul Zosima în Cezareea (un oraș antic, situat în zona centrală a Asiei Mici, actualmente Kayseri, în Turcia), a luat cu el un asin și a pus în spatele acestuia lucrurile de care avea nevoie. Trecând printr-o pădure, a ieșit în calea lor ca din senin un leu care, mușcând asinul, l-a luat și a fugit cu dânsul în pustie. Iar Sfântul Zosima privind cu blândețe și fără urmă de panică – neobișnuită atitudine, am spune noi – a pornit în urma leului. După ce acesta din urmă a terminat de mâncat asinul și s-a săturat, Sfântul s-a apropiat de el și, zâmbind, i-a zis: „O, prietene, acum calea îmi este mie potrivnică, fiindcă din pricina bătrâneților am slăbit și nu pot duce pe umerii mei povara pe care o puneam asupra asinului. Pentru aceea, deși lucrul acesta este împotriva obiceiului și firii tale, să porți tu sarcina aceasta, dacă voiești să te izbăvești de Zosima, iar după aceea iarăși te vei întoarce către năravul tău cel dintâi și de fiară”. Atunci leul, uitându-și mânia sa cea firească, a început să se gudure pe lângă el și s-a făcut asemenea unui miel și, prin însăși blândețea sa neobișnuită arăta supunere și ascultare față de cuvântul Sfântului. Astfel, Sfântul Zosima, luând bagajul pe care îl ducea asinul și punându-l pe spatele leului, l-a dus cu el pân[ la porțile Cezareei. Ajunși aici, luând Sfântul povara, i-a mulțumit leului pentru ajutor, i-a spus că l-a iertat pentru fapta cea necugetată, dar din fire până la urmă, și l-a eliberat în pustie.
Astfel, vedem încă un exemplu grăitor al prieteniei dintre Sfinți – prietenii lui Hristos – și animale. Prin întâmplarea aceasta din viața Sfântului Zosima s-a arătat, pe de o parte, puterea Domnului, care depășește știința, firescul și însăși puterea noastră de percepție. Pe de altă parte, vedem cum omului celui îmbunătățit și cu viață sfântă, care se supune Domnului în toate poruncile Lui și Îi slujeste Lui cu adevarat, i se supune întreaga zidire, cu toate că este necuvântătoare și neînțelegătoare.
„Împacă-te, omule, cu sine-ţi, şi ai împăcat cerul cu pământul!”, a spus atât de frumos Sfântul Isaac Sirul. Un gând pe care ar trebui să-l scriem cu litere mari în inimile noastre, având mereu în minte exemplul acestor Sfinți care au sfidat, pur și simplu, regulile firii, dar nu într-o manieră negativă, ci arătând întregii lumi că, iată, bucuria și pacea Raiului nu sunt desprinse din basme, ci devin realități palpabile, înaintea ochilor noști. Singura condiție este, însă, urmarea lui Hristos, după propriul Său cuvânt: ,,Căutaţi mai întâi Împărăţia Cerurilor şi dreptatea lui şi toate acestea se vor adăuga vouă” (Matei VI, 33). „Toate acestea” fiind, de fapt, orice ar putea ajuta pe creștini și pe toată Biserica, în general, pentru ca încă de aici, de pe pământ, să poată căuta Împărăţia Cerurilor.
Sursa: http://blog.bizanticons.ro
