Sfârșitul lui Iacov și al lui Iosif

(Facerea 47, 27-48, 22; 49, 1 și 8-12; 49, 29 – 50, 26)

Șaptesprezece ani a trăit Iacov în Egipt și a ajuns la vârsta de o sută patruzeci și șapte de ani. Presimțea că sfârșitul vieții sale pământești se apropie și l-a chemat pe Iosif lângă el, ca să-i spună ultima sa dorință: când va muri să-l ducă și să-l îngroape în Canaan în mormântul unde fuseseră îngropați Avraam și Isaac. Cu gândul la această țară trăise Iacov. Când se afla în Mesopotamia, dorința sa era să se întoarcă în Canaan, iar acum când vedea că va muri în Egipt, dorea ca măcar trupul său să fie acoperit de pământul Canaanului.

De altfel, pentru el Canaanul era preînchipuirea patriei celei adevărate, care se află în Cer. Știa însă că nu era ușor ca trupul său să fie dus și înmormântat  acolo și pentru aceasta i-a cerut lui Iosif nu numai să făgăduiască, ci să se jure că-i va împlini dorința. Și Iosif a făcut aceasta. Atunci Iacov, exprimându-și recunoștința față de Dumnezeu și mulțumirea față de Iosif, s-a plecat și s-a închinat sprijinindu-și capul pe toiagul său. Astfel, s-au împlinit visele lui Iosif și în ceea ce îl privea pe Iacov. Fiind liniștit acum, Iacov își aștepta în pace ceasul morții.

Nu a trecut mult timp, iar Iosif a aflat că tatăl său era bolnav. Lăsând pentru o vreme îndatoririle și responsabilitățile rangului său, s-a grăbit să-l cerceteze, luând împreună cu el pe cei doi fii ai săi, Manase și Efrem. Vestea venirii lui Iosif l-a bucurat pe Iacov, care, adunându-și puterile, s-a ridicat și a șezut pe patul său. Vorbind către Iosif, și-a amintit toată viața sa, de arătarea lui Dumnezeu la Betel și de făgăduințele pe care i le-a făcut pentru înmulțirea urmașilor săi și pentru moștenirea Canaanului. Și-adus aminte în mod deosebit de soția sa Rahila, care a murit la nașterea lui Veniamin și a fost îngropată aproape de Betleem. A săvârșit apoi o faptă însemnată și plină de învățăminte: i-a înfiat pe cei doi fii ai lui Iosif și i-a rânduit să fie începători de seminții și să aibă aceleași drepturi cu fiii săi. În acest fel, Iacov i-a despărțit pe Manase și Efrem de Egipt, unde se născuseră și trăiau, și i-a inclus în poporul său, poporul lui Dumnezeu. Cei doi fii ar fi putut să aibă în Egipt un viitor lumesc strălucit, pentru că erau copiii mai marelui Egiptului, aveau mamă egipteană și rudenii în Egipt și ar fi putut să dobândească mari vrednicii. Cu toate acestea, Iacov, înfiindu-i, i-a chemat să arate lepădare de sine, să disprețuiască cinstirile Egiptului și să prefere disprețul arătat străinilor, evreilor, care însă aveau binecuvântarea lui Dumnezeu, așa cum Moisi mai târziu „n-a vrut să fie numit fiul fiicei lui Faraon, ci a ales mai bine să pătimească cu poporul lui Dumnezeu, decât să aibă dulceaţa cea trecătoare a păcatului, socotind că batjocorirea pentru Hristos este mai mare bogăţie decât comorile Egiptului, fiindcă se uita la răsplătire”[1]. Este mult mai de preferat să fie cineva smerit și disprețuit în lume, dar să fie în Biserica lui Dumnezeu, printre oamenii aleși pe care El îi iubește și îi ocrotește, decât să fie în poziție înaltă și slăvit în lume, dar să nu facă parte dintre aleșii lui Dumnezeu. Însă, pentru a înțelege cineva și a primi acest adevăr, este nevoie de credință care să dea putere sufletului, astfel încât să nu fie ademenit de cinstirile și slava deșartă a lumii, ci să prefere slava pe care o aduce împlinirea îndatoririlor, slava adevărată pe care o dăruiește Dumnezeu, chiar dacă aceasta este însoțită de disprețul și prigoana din partea oamenilor. Tocmai aceasta a arătat Domnul când a spus: „Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri”[2].

După cele spuse de Iacov, cei doi fii ai lui Iosif s-au apropiat și el i-a îmbrățișat și i-a sărutat. Ei au căzut cu fața la pământ și i s-au închinat cu mult respect. Apoi Iosif i-a pus pe fiii săi înaintea tatălui său, astfel încât Iacov să-și pună mâna dreaptă pe capul lui Manase, care era întâi născut, și stânga pe capul lui Efrem și în acest fel să-i binecuvânteze. Iacov însă, fiind luminat de Dumnezeu, cu duh proorocesc, și-a încrucișat mâinile  punându-și mâna dreaptă pe Efrem și stânga pe Manase, preferându-l astfel pe cel mai tânăr. Iosif, crezând că tatăl său a făcut o greșeală, fiindcă nu vedea bine, și nevrând ca fiul său cel întâi născut să fie dat deoparte, a încercat  să-l îndrepte pe tatăl său: a luat mâna sa dreaptă ca să o pună pe capul lui Manase, spunând că el este întâi născut. Iacov însă s-a împotrivit și i-a răspuns lui Iosif că și Manase va avea urmași mulți și va fi slăvit, însă Efrem se va arăta mai presus de el și urmașii săi vor fi mult mai mulți. Și într-adevăr în istoria poporului israilitean seminția lui Efrem totdeauna a fost superioară nu numai seminției lui Manase, ci și celorlalte seminții. Vedem astfel că în alegerea Sa, Dumnezeu nu ia în seamă privilegiile native, ci intenția și voia. Astfel, l-a preferat pe Abel decât pe Cain, pe Sem decât pe Iafet, pe Isaac decât pe Ismail, pe Iacov decât pe Isav, pe David decât pe frații săi. Tot astfel, și acum îi dă întâietate lui Efrem, iar nu lui Manase, care era mai mare ca vârstă, pentru că „omul se uită la faţă, iar Domnul se uită la inimă”[3].

Iacov i-a binecuvântat pe Efrem și Manase, spunând mai înainte că urmașii lor se vor înmulți și vor propăși atât de mult, încât toți israilitenii îi vor avea ca pildă și, când vor vrea să binecuvânteze pe cineva, vor zice: „Fie ca Dumnezeu să te facă precum pe Efrem și Manase”. Apoi a spus către Iosif: „Iată, eu mor; dar Dumnezeu va fi cu voi şi vă va întoarce în ţara părinţilor voştri”[4]. Îi încredințează astfel acoperământului și ocrotirii lui Dumnezeu și este încredințat că El va împlini lipsa lui. Tot astfel, și fiecare părinte trebuie să încredințeze lui Dumnezeu viitorul copiilor săi și cât timp trăiește, și când părăsește această lume. Însă și copiii, atunci când își pierd părinții și mai ales când se întâmplă ca ei să moară prematur, în Dumnezeu să-și sprijine nădejdile, pentru că El este părintele cel mare și iubitor, Care nu ne părăsește niciodată.

Apoi Iacov i-a chemat pe toți fiii săi, care erau împrăștiați la treburile lor, și le-a spus: „Adunaţi-vă, ca să vă spun ce are să fie cu voi în zilele cele de apoi”[5]. Și, luminat de Sfântul Duh, a spus ce urma să se întâmple cu seminția care avea să iasă din fiecare, începând cu întâiul născut, Ruben, și ajungând până la ultimul, Veniamin. Din acele cuvinte profetice ale lui Iacov, o însemnătate deosebită au cele spuse despre Iuda. Seminția lui Iuda va fi slăvită și va avea întâietate și acest lucru va fi recunoscut de frații săi și de semințiile lor și i se vor închina. Din seminția lui Iuda vor ieși căpetenii și împărați și, în cele din urmă, din ea se va naște cel ce va fi „așteptarea neamurilor”, adică Mesia, pe Care cu mare dorință Îl vor aștepta toate neamurile ca mântuitor și izbăvitor[6]. Și, într-adevăr, seminția lui Iuda a propășit atât de mult, încât numele ei a predominat și toți israilitenii s-au numit și „iudei”, iar țara lor „Iudeea”. Din această seminție se trăgea și David, slăvitul împărat al israilitenilor, și din neamul său S-a născut ca om Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu și izbăvitorul nostru.

După ce a sfârșit binecuvântările și proorociile, Iacov a repetat către toți fiii săi porunca de a-l îngropa în Canaan, în peștera unde fuseseră îngropați Avraam, Sarra, Isaac și Rebeca, dar și Lia. „Și întinzându-şi picioarele sale în pat, şi-a dat sfârşitul şi s-a adăugat la poporul său”[7], adică în pace și-a dat ultima suflare și s-a alăturat strămoșilor săi, care muriseră înaintea sa.

Iosif, arătându-și întristarea pentru moartea tatălui său, a căzut pe fața lui, a plâns și l-a sărutat și probabil că același lucru au făcut și frații săi. Apoi, a poruncit să fie îmbălsămat trupul tatălui său, pentru că așa se obișnuia în Egipt, dar și pentru că trebuia să fie păzit de stricăciune, ca să poată fi dus și înmormântat în Canaan. În Egipt, existau oameni atât de pricepuți la îmbălsămare, încât se păstrează până astăzi trupuri îmbălsămate de două-trei mii de ani, renumitele mumii. Îmbălsămarea dura treizeci de zile, iar vreme de alte patruzeci de zile au uns trupul cu miresme și, în cele din urmă, l-au înfășurat cu pânză de in și l-au așezat într-un sicriu de lemn sau de piatră. Toate aceste zile au fost de doliu pentru rudeniile celui mort. Pentru Iacov însă a plâns tot Egiptul, cinstindu-l astfel pe tatăl lui Iosif, care era izbăvitorul și binefăcătorul lor. Astfel, datorită lui Iosif, Iacov a fost cinstit mult, fiindcă altfel ar fi fost cu desăvârșire necunoscut în Egipt. Aceasta arată că fiii buni și vrednici sunt cinste și slavă pentru părinții lor.

Cinstirile însă nu s-au terminat aici. După șaptezeci de zile, Iosif, după ce a cerut învoire de la Faraon, a pornit împreună cu frații săi și cu familiile lor să ducă trupul lui Iacov și să-l îngroape în Canaan. I-au urmat, de asemenea, curteni ai lui Faraon și alți dregători ai Egiptului și multe care și călăreți. Astfel, cu cinstiri cu adevărat împărătești, s-a făcut mutarea și îngroparea lui Iacov în Canaan, potrivit dorinței sale. Apoi toată mulțimea s-a întors în Egipt.

După moartea lui Iacov s-a întâmplat ceva care a dat prilejul să se arate iarăși mărimea de suflet a lui Iacov. Frații lui se temeau ca nu cumva, după moartea tatălui lor, Iosif să vrea să se răzbune pentru ceea ce îi făcuseră. Credeau că Iosif, din respect față de tatăl lor, pe care nu voia să-l întristeze, s-a înfrânat să nu se răzbune asupra lor. Acum însă că Iacov a murit, va continua să se poarte la fel? Așadar, temându-se și vrând să prevină orice întâmplare neplăcută, s-au apropiat de el și i-au vorbit cu multă smerenie, mărturisind nedreptatea pe care i-o făcuseră și cerându-i să-i ierte. I-au spus: „Tatăl tău înainte de moarte te-a jurat şi a zis: «Aşa să spuneţi lui Iosif: Iartă fraţilor tăi greşeala şi păcatul lor şi răul ce ţi-au făcut. Iartă deci vina robilor Dumnezeului tatălui tău!»”[8]. Au chemat numele tatălui lor, pe care atât de mult îl iubea Iosif, ca să primească iertarea, însă au făcut și altceva. S-au apropiat mai mult de Iosif și i-au spus: „Iată, noi suntem robii tăi”[9]. Poate că au și căzut la pământ închinându-i-se încă o dată, ca să-și arate astfel deplina supunere.

A plâns Iosif auzindu-i pe frații săi vorbind astfel, iar după ce și-a revenit le-a spus: „Nu vă temeţi! Sunt eu, oare, în locul lui Dumnezeu?”[10]. Nu vă temeți, pentru că eu sunt om al lui Dumnezeu. Dacă v-am iertat și nu    m-am răzbunat, nu am făcut-o de dragul tatălui nostru, ci pentru că mă tem de Dumnezeu și mă străduiesc să împlinesc poruncile Lui. Prin urmare, și acum, după ce a murit tatăl nostru, nu-mi voi schimba comportamentul față de voi. Și a continuat Iosif: „Iată, voi aţi uneltit asupra mea rele, dar Dumnezeu le-a întors în bine, ca să facă cele ce sunt acum şi să păstreze viaţa unui popor numeros. Deci nu vă mai temeţi! Eu vă voi hrăni pe voi şi pe copiii voştri”[11]. Și astfel Iosif a vorbit inimii lor și a alungat orice îngrijorare și bănuială.

Cu adevărat, plin de noblețe și vrednic de uimire este comportamentul lui Iosif față de frații săi. A dat dovadă de o desăvârșită nepomenire de rău, i-a iertat din tot sufletul pentru marile răutăți pe care i le făcuseră, răsplătindu-le cu mari și neprețuite binefaceri. Și în aceasta s-a arătat preînchipuire a lui Hristos, Care i-a iertat pe cei care L-au răstignit. Este însă și o pildă luminoasă pentru noi toți, care ne arată cum trebuie să fie comportamentul nostru față de cei care ne nedreptățesc și ne vatămă. Nu pomenire de rău și răzbunare, ci deplină iertare și facere de bine. „Nu răsplătiţi nimănui răul cu rău… Dacă vrăjmaşul tău este flămând, dă-i de mâncare; dacă îi este sete, dă-i să bea… Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul cu binele”[12]. Acesta este comportament creștinesc. Numai astfel suntem următori ai lui Iosif și ai Domnului.

Astfel, Iosif a trăit în Egipt în dragoste cu frații săi și nu a încetat să se îngrijească pentru hrana lor și pentru binele lor. Răsplătindu-l pentru marea sa virtute, Dumnezeu i-a dăruit ultimii ani ai vieții plini de pace și de fericire în mijlocul familiei. A trăit o sută zece ani și a văzut pe urmașii săi până la al treilea neam. Precum Iacov, tot astfel și Iosif și-a cunoscut dinainte moartea. Atunci i-a chemat pe frații săi și le-a spus: „Iată, am să mor. Dar Dumnezeu vă va cerceta, vă va scoate din pământul acesta şi vă va duce în pământul pentru care Dumnezeul părinţilor noştri S-a jurat lui Avraam şi lui Isaac şi lui Iacov… Dumnezeu are să vă cerceteze, dar voi să scoateţi oasele mele de aici!”[13]. I-a pus pe frații săi să jure că îi vor împlini această dorință. Astfel, liber de orice legătură față de Egipt, care îi dăruise atâta slavă și bogăție, și cu gândul și dorințele îndreptate spre pământul făgăduinței, cu nădejde și credință neclintită în făgăduințele lui Dumnezeu, și-a dat sufletul acest om binecuvântat. Frații săi și rudeniile sale, respectând dorința sa, i-au îmbălsămat trupul și l-au așezat într-un sicriu, așteptând binecuvântatul ceas al întoarcerii lor, ca să-l ducă împreună cu ei în Canaan.

Cu moartea lui Iosif se sfârșește cartea Facerii, prima carte a Vechiului Testament, și prin omilia de astăzi încheiem și noi seria omiliilor care au avut ca temă întâmplările pe care le povestește această carte. Au fost fără îndoială foarte interesante aceste întâmplări și ne-au dăruit multe și folositoare învățături. Ar fi foarte folositor să studiem iarăși în timpul verii această carte, ca să reținem bine noimele și învățăturile sale și, având în vedere evenimentele sale văzute prin prismă istorică, să continuăm la toamnă omiliile noastre cu studiul întâmplărilor din cartea următoare, cea a Ieșirii.

[1] Evrei 11, 24-26.

[2] Matei 5, 11-12.

[3] 1 Samuil 16, 7.

[4] Facerea 48, 21.

[5] Facerea 49, 1.

[6] Vezi Facerea 49, 8-10.

[7] Facerea 49, 33.

[8] Facerea 50, 16-17.

[9] Facerea 50, 18.

[10] Facerea 50, 19.

[11] Facerea 50, 20-21.

[12] Romani 12, 17; 20-21.

[13] Facerea 50, 24-25.

Total
8
Shares
Previous Post

Efectele adverse ale vaccinurilor (II)

Next Post

Numai Dumnezeu dăruiește pace întregii făpturi

Related Posts