Dacă ați crezut până acum că Sfinții au fost numaidecât niște persoane fără de păcat și cu totul imaculate – un fel de „extratereștrii spirituali” –, v-ați înșelat.
Duminica de azi ne prezintă drept modele demne de urmat pe două femei care mai înainte au fost desfrânate: pe femeia care I-a spălat picioarele Domnului în casa lui Simon cel Lepros și pe Sfânta Maria Egipteanca.
Femeia „cea păcătoasă” din Evanghelie, încheind-o cu păcatul, a venit la Iisus, I-a spălat picioarele cu lacrimi, I le-a șters cu părul capului ei și apoi I le-a uns cu mir de mare preț, în chip de penitență și jertfă. Pentru aceasta, Domnul nu numai că nu i-a respins pocăința, dar a și lăudat-o gazdei suspicioase și lipsite de ospitalitate.
Cealaltă femeie, Sfânta Maria Egipteanca, după ce s-a prostituat 17 ani de zile, a ajuns la Locurile Sfinte, unde a trăit o mare revelație în urma căreia s-a schimbat cu desăvârșire: s-a retras în pustia Iordanului și a petrecut 47 de ani în rugăciune, în post, în meditație sfântă, plângându-și păcatul. Așa a ajuns ea ca, atunci când se ruga, să se ridice până și fizic în văzduh − atât de mult i se înduhovnicise trupul întinat mai înainte cu necurăția.
Aceste femei păcătoase au ajuns, până la urmă, să fie pictate pe pereții Bisericilor, iar noi să le cinstim, pentru ca să înțelegem că în Împărăția lui Dumnezeu pot ajunge până și cei mai păcătoși oameni dacă, la un moment dat, într-o clipă de har, se hotărăsc să lepede necurăția și să se schimbe; să se transforme adică, prin post, prin rugăciune, prin milostenie, prin spovedanie curată, prin unirea cu Hristos în Sfânta Împărtășanie – într-un cuvânt, prin POCĂINȚĂ.
Exemplul comun al acestor două femei ne încredințează că nu există păcat care să întreacă bunătatea Domnului. Nu există fărădelege care să-L poată „răpi” pe Dumnezeu de la noi. Este, dacă vreți, o bună lecție pentru toți aceia care gândesc la modul: „Păi, la câte păcate am făcut eu…, nu mă mai iartă pe mine Dumnezeu”! Blestemată resemnare această gândire, pentru că nu este decât un mod de a-și semna singuri sentința la iad.
Orice fărădelege am fi săvârșit, Dumnezeu nu Se „scârbește” de noi, ci, dacă vom înțelege să ne pocăim − să ne curățim de păcate, adică, și să nu mai greșim −, El este gata să ne ierte, precum Însuși ne-a promis: „Pe cel vine la Mine nu-l voi scoate afară” (In 6, 37).
Dragii mei,
Evanghelia de azi este o invitație la încredere în bunăvoința și milostivirea Domnului, mai ales acum când pericolul războiului ne pândește pe toți. Am păcătuit prea mult?… L-am supărat pe Dumnezeu prea tare? Am devenit prea egoiști, prea indiferenți la glasul Lui și prea insensibili la nevoile semenilor? Mă tem că da! Dacă Dumnezeu ne încearcă acum cu acest conflict militar, o face și pentru lipsa noastră de pocăință. Da! Este nevoie de pocăință mai mult decât orice acum când, pentru mulți semeni de-ai noștri, desfrânarea a ajuns nu un prilej de convertire – ca în cazul celor două femei pomenite azi −, ci scop al vieții și chiar act de bravadă. Ba încă unii luptă să o și legalizeze sub toate formele posibile, în orice condiții și cu orice preț, continuând să se mai închine și astăzi zeițelor Venus și Afrodita, iar alții se cufundă și mai adânc în negura întinăciunii, până la Sodoma și Gomora…
Ne mai mirăm, atunci, că lumea noastră este încercată de atâtea crize îngrozitoare – criză sanitară, criză militară, criză economică?!… Toate acestea se întâmplă pentru că, fără Domnul, omul înnebunește și este capabil de autodistrugere. De aceea, haideți să ne întoarcem cu toții la Dumnezeu, ca oarecând fiul cel desfrânat (Lc. 15, 17-21) și ca femeile pomenite în Duminica de azi, căci bun este El să ne ierte păcatele ca și acelora, oprind războiul acesta care provoacă atâtea victime umane! Haideți să fim din nou copiii Domnului, prețuindu-I cum se cuvine creația și împlinindu-I cu devotament poruncile! Haideți să-L lăsăm pe El să guverneze din nou lumea și viața noastră, încetând a ne mai considera noi stăpâni ai noștri și ai lumii!…
† SEBASTIAN
Episcopul Slatinei și Romanaților
