Sfinții 40 de Mucenici și „calmantele” Cuviosului Paisie Aghioritul

În aprilie 1994, Starețul a fost iarăși internat în spital pentru restabilirea funcționării normale a intestinului. Părerea doctorilor era că trebuie să se facă anus contra naturii permanent, însă el nu era de acord. Prefera să i se facă cea mai simplă modalitate de restabilire și pentru motivul că voia să pună capăt ostenelilor doctorilor.

Unui preot, care l-a vizitat la spital, i-a spus: „Până acum am făcut ascultare de doctori. De acum le las pe toate în seama lui Dumnezeu”.

În perioada care a urmat, a trecut printr-o înfricoșătoare mucenicie, având de suportat dureri cumplite. Metastazele de la ficat, care se măreau tot mai mult, provocau umflare și durere insuportabilă continuă, în vreme ce metastazele de la plămâni provocau dispnee. În plus, funcționarea normală a intestinului, afectat în urma iradierii și a operației, îi provoca o durere ascuțită. Această durere era atât de mare, încât de multe ori Cuviosul se cutremura din tot trupul și îi curgea sudoarea, iar ochii îi lăcrimau.

Într-o zi, a întrebat:

– Aceste lacrimi nu sunt nici lacrimi de pocăință, nici de bucurie. În ce categorie intră?

– Aceasta nu este mucenicie, Gheronda? a spus o soră.

– Ei, ce este? a răspuns. Și îndată a adăugat: Ispășesc păcate. Am nevoie acum de douăzeci de ani, ca să-mi ispășesc păcatele.

Cu adevărat, botez al muceniciei erau aceste dureri, pe care Cuviosul le răbda cu cuget mucenicesc, slăvind pe Dumnezeu. Nopți întregi avea dureri și cânta, pentru că spunea că astfel durerea se micșorează. De multe ori, cânta cu căldură dumnezeiască: „Pentru durerile Sfinților Tăi, care pentru Tine au pătimit, fii milostiv, Doamne”. Se oprea însă aici și nu mai cânta și restul troparului: „și toate durerile noastre le vindecă, Iubitorule de oameni, rugămu-ne Ție”[1]. Se asemăna Sfinților Mucenici, care alergau la mucenicie cântând cu bucurie și considerau o mare pagubă faptul de a scăpa de aceasta. Și Cuviosul alergase la mucenicie, din dragoste pentru aproapele. Așadar, acum când suferea, își spunea sieși: „Nu ziceai tu: «Dumnezeul meu, dă-mi mie boala și apoi, oricât aș plânge și m-aș văita, să nu mă asculți, să fii surd»? Acum ce vei spune? «Dumnezeul meu, fă-mă bine»?”.

Calmante nu lua decât atunci când durerea ajungea la culme. Într-o zi, le-a arătat surorilor o hârtiuță îndoită și le-a spus: „Mi-am luat pastila aseară”. Ele au luat-o, însă înăuntru nu era nimic. „Citiți ce scrie pe partea din afară”, le-a zis. Au întors-o pe partea cealaltă și au văzut că scrisese: „Patruzeci de Mucenici”. Starețul le-a explicat: „Cât au suferit cei Patruzeci de Mucenici, goi, în lacul înghețat! Eu stau pe patul meu, am încălzire, am oxigen, am tot ce-mi trebuie”.

[1] Troparul Sfinților Patruzeci de Mucenici, care au mărturisit în cetatea Sevastiei (9 martie).

Extras din Sfântul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos.

Total
270
Shares
Previous Post

Despre post și nepătimire – Cuviosul Teodor Studitul

Next Post

Evanghelia zilei (Matei 7, 7-11)

Related Posts