CREȘTINII ȘI DECRETELE IMPERIALE
Din Bisericile creștinilor să nu mai rămână piatră pe piatră. Cărțile sfinte să fie arse. Cei care se adună undeva ca să se roage să fie arestați și închiși. Să li se confiște averile, iar dacă nu sunt prea bogați, să li se ia, oricum, tot ce au.
Creștinii să fie demiși din funcții publice. Să fie trimiși în exil – în cel mai fericit caz! Să fie chinuiți: în special preoții care continuă să propovăduiască! Să fie uciși, rând pe rând. Să nu rămână nici urmă de creștin în Imperiul Roman.
Asta îi aștepta pe toți locuitorii Imperiului, care nu renunțau la Hristos.
Iar la sud de Dunăre, ca și în răsăritul Imperiului, ordinele Împăratului Dioclețian se aplicau până la ultima literă, mai ales că regiunile erau controlate de împăratul însuși și de unul din ginerii săi.
Pentru a-și întoarce supușii la vechile credințe păgâne, Dioclețian a dat patru edicte anticreștine și a intensificat persecuțiile împotriva celor ce-L slujeau pe Mântuitorul. Iar guvernatorii provinciilor romane aveau grijă ca dispozițiile sale să fie îndeplinite întocmai.
UN GUVERNATOR PĂGÂN FAȚĂ ÎN FAȚĂ CU UN PREOT CREȘTIN
„Voi avea grijă să stârpesc toți creștinii!” a promis și Probus, guvernatorul provinciei romane Pannonia Inferior.
Probus se afla la reședința sa din Sirmium când la el a fost adus un preot care fugise din cetatea Singidunum, locuită pe-atunci de daco-romani. (Singidunum e Belgradul de azi, iar Sirmium – e localitatea Mitrovița, din Serbia.) Preotul și soția lui se refugiaseră aici, ca să nu fie prinși de persecutori. Dar soldații i-au descoperit, l-au arestat pe bărbat și l-au adus la judecată.
„Încă unul care îi păcălește pe oameni, cu poveștile despre Răstignitul Înviat!” și-a spus Probus.
– De unde vii și cine ești? a început el interogatoriul.
– Mă cheamă Montanus și sunt un slujitor al lui Iisus. Sunt preot în Singidunum.
– Știi ce te așteaptă, dacă nu te lepezi de credință! l-a avertizat Probus. Știi ce legi a dat împăratul. Renunță la tot și închină-te zeilor. Altfel, am să te zdrobesc ca pe un nimic!
– Cine cinstește pe zei și nu pe Dumnezeu, i-a zis Montanus, va fi smuls din rădăcină!
– Fă ce spune împăratul, a insistat Probus.
– Mai bine îndur orice, decât să fac asta. Măcar așa înțeleg și eu chinurile Domnului meu Iisus Hristos…
Probus a poruncit ca Montanus să fie schingiuit și, când torturile erau în toi, a mai avut tentative de a-l convinge să le aducă jertfe zeilor.
– Mă aduc eu jertfă Dumnezeului meu! îi răspundea preotul.
„Am să îi vin eu de hac acestui îndărătnic” s-a încrâncenat Probus și a cerut să fie adusă acolo preoteasa Maxima.
ÎMPREUNĂ, ÎN VIAȚĂ ȘI ÎN MOARTE
Maxima și Montanus nu aveau copii, dar îi „înfiaseră” într-un fel pe creștinii din Singidunum. Parcă toți erau ai lor! Iar ceea ce începea Montanus cu rugăciunea, cu predica și cu propovăduirea, continua ea cu înțelegerea, cu grija, cu mila, astfel încât văduvele, orfanii și săracii din cetate căutau alinare la ea ca la o mamă. Iar la Montanus veneau să-i ceară sfat și îndreptare.
Cei doi se mai aveau și unul pe altul: fiecare asculta de celălalt; fiecare îl slujea pe celălalt și împreună – Îi slujeau lui Dumnezeu.
Probus credea că femeii i se va face milă de soțul ei și îl va îndemna să apostazieze. La fața locului însă prezbitera Maxima își privea soțul și niciun mușchi nu i se clintea de pe față. Iar când supliciul ajunsese insuportabil de privit chiar și de cineva obișnuit cu torturile, femeia l-a rugat pe guvernator să o chinuie și pe ea, să sufere așa cum a suferit Hristos.
– Ce nebuni sunteți voi, creștinii! a izbucnit Probus. Nu dați doi bani pe viața voastră! O să muriți, dacă nu mă ascultați! Nu vă pasă de asta?!
– Fă ce vrei! a strigat Montanus. Vei vedea cum mă va întări Mântuitorul meu.
Când s-a convins că nici Montanus, nici Maxima nu vor renunța la credință, Probus a dat ordin să fie aruncați într-un râu. Verdictul nu i-a tulburat: cei doi I-au mulțumit lui Dumnezeu pentru că le-a dat răbdare în suferință și pentru că i-a găsit demni de mărirea Sa veșnică.
ULTIMA RUGĂCIUNE
Se spune că, înainte de a-și găsi sfârșitul, preotul Montanus s-a rugat astfel:
– Doamne Iisuse Hristoase, Care Te-ai jertfit pentru mântuirea lumii, primește sufletele robilor Tăi, Montanus și Maxima, care pătimesc pentru numele Tău. Sporește, Doamne, și apără turma cea credincioasă a Bisericii Tale din Singidunum și de prin toate văile Dunării. Cu ochii minții văd, Stăpâne, cum în această latură de pământ se ridică un popor nou, care cheamă numele Tău cel sfânt prin Biserici, în limba romană.
Valurile au înghițit trupurile celor doi soți, dar după o vreme le-au scos la suprafață. Atunci, credincioșii le-au luat în taină și le-au cinstit cum se cuvenea.
Sfinții Mucenici Montanus și soția sa Maxima au fost martirizați în anul 304 și sunt pomeniți în 26 martie. Montanus este considerat primul preot daco-roman cunoscut, din istoria Bisericii noastre, numele lui fiind consemnat în Actele Martirice oficiale ale vremii.
La fel ca toți ceilalți martiri, Montanus și Maxima sunt niște eroi ai credinței.
OCROTITORI AI SLUJITORILOR DE LA ALTARE
Sunt și un model pentru familiile de preoți (și, poate, pentru orice familie): prin statornicia în slujirea preoțească a lui Montanus; prin susținerea soției sale – Maxima; prin fidelitatea amândurora față de credință; prin unitate; prin devotamentul unuia față de celălalt, prin păsarea față de cei pe care îi îndrumau.
Mă impresionează discreția care învăluie posteritatea Sfinților Mucenici Montanus și Maxima. În aceeași discreție au trăit, probabil, cei doi, așa cum trăiesc azi atâtea familii de preoți, a căror jertfă și a căror cruce e slujirea oamenilor din comunitățile lor.
Pentru întărirea și pentru sprijinul acestor familii, transcriu un fragment dintr-o rugăciune a Preasfințitului Părinte Episcop Macarie Drăgoi, către Sfinții Montanus și Maxima:
„Sfinților Mucenici daco-romani din Singidunum, ne rugăm cu umilință și cu zdrobire de inimă să luați aminte la sfințiții slujitori ai Altarului, la familiile și la casele acestora.
În credință și în curăție îi întăriți.
În virtute să-i îndemnați.
Întru cuviință și cinste să se împodobească îi învățați.
Soțiilor acestora îndelungă răbdare cu soții lor le dăruiți, dobândind laolaltă darul cumpătării, al smereniei, al rugăciunii și al împreună-răstignirii cu Hristos.
Iar când povara misiunii va deveni apăsătoare, rugați pe Preamilostivul Dumnezeu să le insufle gând bun, dorința de mărturisire și de descoperire a gândurilor și puterea de a nu coborî de pe Crucea slujirii.”
Ioana Revnic
Sursa: http://basilica.ro
