Calendarul Bisericii Ortodoxe Române consacră ziua de 21 octombrie Sfinților transilvăneni Visarion, Sofronie, Oprea, Ioan din Galeș și Moise Măcinic din Sibiel. Ei au trăit într-o epocă de grele tulburări pentru românii din Transilvania secolului al XVIII-lea, când libertatea conștiinței ajunsese adeseori pusă la încercare. Într-un context politic și religios complex, acești Sfinți nu au ridicat arme, ci au purtat o luptă duhovnicească: aceea a statorniciei în adevăr, a păstrării credinței și demnității neamului românesc.
Credința nu le-a fost abstractă, ci vie, unind rugăciunea cu responsabilitatea față de popor. Ei au înțeles, asemenea Sfinților din veacurile de început, că a-L mărturisi pe Hristos înseamnă a-L face prezent în istorie, chiar cu prețul suferinței. Nu s-au împotrivit cu răzvrătire, ci cu blândețe și cu puterea convingerii izvorâte din Evanghelie. Prin atitudinea lor pașnică și plină de curaj, Sfinții transilvăneni au apărat nu doar o formă de cult, ci însăși continuitatea spirituală a neamului. Considerau Ortodoxia mai mult decât o apartenență religioasă: o vedeau ca pe expresia identității românești, a ceea ce poporul numea „legea strămoșească”.
Într-o vreme când se încercau redefiniri ale conștiinței religioase, acești oameni ai lui Dumnezeu au arătat că nu se poate clădi unitatea sufletească prin constrângere, ci numai prin libertatea inimii. De aceea, jertfa lor nu a fost un act de împotrivire, ci o ofrandă tăcută adusă Adevărului, o evidență a faptului că dragostea de Hristos și iubirea de neam se întrepătrund. În ei s-a împlinit cuvântul Mântuitorului: „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să și-l pună pentru prietenii săi” (Ioan 15, 13). Prieteni îi considerau pe frații din Transilvania, poporul smerit și credincios pe care l-au iubit până la moarte.
Suferința îndurată nu i-a înfrânt, ci le-a dăruit biruința spiritului. Lanțurile, închisorile, umilințele le-au devenit trepte spre veșnicie. Într-o vreme când forța și presiunea izbuteau să frângă trupurile, ei au ales libertatea sufletului, dovedind că adevărata izbândă o aduce neclintirea credinței. În lumina Sfintei Scripturi, au trăit deplin cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârșit, credința am păzit” (II Timotei 4, 7).
S-au jertfit fără ură sau spirit de revanșă, cu inima arzând în rugăciune și fidelitate. Nu au căutat să impună, ci să lumineze, și au împlinit fără preget porunca lui Hristos: „fiți dar înțelepți ca șerpii și nevinovați ca porumbeii” (Matei 10, 16). Prin această înțelepciune a blândeții, Sfinții transilvăneni au arătat lumii întregi că adevărata forță a credinței nu se manifestă în izbucniri, ci în tăcerea răbdătoare și în statornicia sufletului. Mărturisirea lor nu a apărat doar tradiția liturgică, ci și iubirea jertfelnică. Într-un timp când ideea de neam se vedea adesea disprețuită, ei au înțeles că slujirea lui Dumnezeu se face și prin slujirea poporului. În rugăciune, s-au unit cu toți cei ce sufereau pentru credință și dreptate, luând astfel chipul sfințeniei mărturisitoare, care nu se retrage din istorie, ci o transfigurează. Ei ne arată că mântuirea nu este numai o realitate personală, ci și una comunitară, și că Biserica trăiește prin Sfinții ei – prin cei ce își pun sufletul pentru frați.
În Transilvania acelor vremuri, credința stătea la temelia existenței. Când toate se prăbușeau în jur, românii simțeau că, pierzând-o și pe aceasta, s-ar înstrăina de propria ființă. De aceea, jertfa Sfinților a însemnat nu doar un act religios, ci și un gest de supraviețuire spirituală a neamului. În ei, Ortodoxia și românitatea s-au unit într-o singură respirație. Au nutrit mereu convingerea că nu poți despărți credința de identitate, deoarece amândouă izvorăsc din aceeași rădăcină: legământul dintre Dumnezeu și popor.
De-a lungul veacurilor, pilda lor a rămas o lecție de demnitate și de lumină. Ei nu s-au revoltat împotriva lumii, ci au înălțat-o. Prin smerenie, au arătat că fidelitatea față de adevăr nu are nevoie de strigăt, ci de tăcerea plină de Duh. Astfel, suferința a devenit limbajul prin care Dumnezeu a vorbit despre neclintirea iubirii.
Cinstirea lor de către Biserică nu este numai un gest de recunoștință, ci și o afirmare a valorilor ce au născut cultura și spiritualitatea românească: credința, statornicia, dragostea jertfelnică. Ei ne amintesc cuvintele Domnului: „oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi și Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în Ceruri” (Matei 10, 32). Așadar, sacrificiul lor nu s-a stins în temnițe, ci s-a preschimbat într-o lumină călăuzitoare a generațiilor următoare.
Sfinții transilvăneni nu au apărat o ideologie, ci o credință vie, o legătură tainică între cer și pământ, între Hristos și poporul Său. Ei nu au înțeles Evanghelia ca pe o simplă carte, ci ca pe respirația Bisericii. Prin ei, Transilvania s-a făcut Altar al suferinței biruitoare, un loc unde s-a scris cu sânge și lacrimi testamentul iubirii față de Dumnezeu și față de neam.
Astăzi, când valorile umanității se relativizează, iar credința pare tot mai adesea marginalizată, exemplul lor rămâne un reper fundamental. Ei ne învață că libertatea fără adevăr ajunge o iluzie, iar adevărul fără iubire – o rană. Dincolo de orice frontiere confesionale sau ideologice, mărturisirea lor transmite un apel la conștiință: să ne trăim credința nu ca pe un dat exterior, ci ca pe o comuniune reală cu Dumnezeu, cu semenii și cu poporul din care am răsărit.
Prin jertfă, acești Sfinți au reușit să unească cerescul cu omenescul. Ei au transformat suferința în rugăciune, lanțurile în cântare, temnița în Altar. Și au demonstrat că sacrificiul pentru credință nu desparte, ci unește – fiindcă iubirea adevărată nu se răzbună, ci se jertfește.
De aceea, se cuvine ca pomenirea lor să nu se rezume la actul liturgic, ci să se preschimbe într-o sărbătoare a demnității românești și a fidelității față de Dumnezeu. Ei întruchipează conștiințele vii ale unei istorii care a știut să-și apere comoara cea mai de preț: credința. Să ne rugăm ca lumina lor să nu se stingă, ci să ardă mereu ca o făclie a adevărului, chemându-ne să fim și noi mărturisitori ai credinței, ai iubirii și ai neamului.
Arhim. Mihail Daniliuc
Sursa: http://ziarullumina.ro.
