Sfinţii Părinţi după trup ai Domnului

Sfântul Luca al Crimeei

Duminica dinaintea Crăciunului Sfânta Biserică o închină pomenirii Sfinţilor Părinţi, iar în Duminica precedentă s-a cinstit pomenirea Sfinţilor Strămoşi. Cine sunt strămoşii şi părinţii noştri şi de ce se săvârşeşte atât de solemn pomenirea lor mai înainte de sărbătoarea Naşterii lui Hristos? Strămoşii sunt drepţii Vechiului Testament şi, întâi de toate, Sfinţii Proroci.

De ce este atât de importantă pentru noi pomenirea acestora? Fiecare înfăptuire mare a omului, atunci când îşi propune scopuri mari, necesită o pregătire îndelungată, profundă; la fel şi cele mai mari evenimente din viaţa nea­mului omenesc se pregăteau în decursul multor ani.

Dacă la fel se întâmplă şi cu faptele omeneşti, şi cu faptele personale, dacă se întâmplă aşa şi în istoria omenirii, atunci cu mult mai mult ar trebui să dureze lucrarea pregătirii marelui eveniment din istoria întregii omeniri- procesul de pregătire a venirii în lume a Domnului Iisus Hristos.

Astfel trebuia să se facă pregătirea neamului omenesc pentru primirea învăţăturii măreţe a lui Hristos.

Închinarea la Dumnezeu cel adevărat, cunoaşterea Lui au fost şi în timpurile vechi, şi în cele mai apropiate, specifice poporului ales al lui Dumnezeu. Celelalte popoare nu aveau revelaţia care a fost dată poporului lui Israel, deci vechii păgâni Îl cunoşteau pe Dumnezeu doar din manifestările naturii înconjurătoare. Religiile lor erau naturaliste, ele divinizau începuturile materialiste ale lumii, închinându-se luminătorilor cereşti, tuturor stihiilor naturii, divini­zau animale şi păsări şi se închinau la idolii făcuţi de ei înşişi.

S-a cunoscut în vechime şi religia poporului indian- budistă-, dar ea era infinit de departe de cunoaşterea lui Dumnezeu. Cunoştea doar deşertăciunea vieţii omeneşti, respingea viaţa, fiind o religie a pesimismului. De fapt, nu-L cunoştea pe Dumnezeu- se poate numi o religie fără Dumnezeu.

Un mare popor al Antichităţii, poporul grec, L-a cunoscut pe Dumnezeu doar parţial– prin armonia şi frumuseţea din jur. Era departe însă de cunoaşterea lui Dumnezeu ca Unicul Care Este, ca centru şi punct central, al întregii vieţi a lumii, al întregii vieţi omeneşti. Cunoaşterea lui Dumnezeu Unicul Care Este, Care veşnic există în Sine Însuşi, a fost doar moştenirea poporului ales, pentru că acest popor Îl cinstea pe Iahve, iar cuvântul „Iahve” în limba ebraică veche înseamnă „Cel ce Este”.

Dar şi această cunoaştere a lui Dumnezeu, şi această închinare adresată adevăratului Dumnezeu, a fost departe de acea cunoaştere care a fost dată oamenilor în creştinism. Pentru că poporul lui Israel Îl înţelegea pe Dumnezeu ca pe Creatorul lumii, justiţiar şi judecător. Ei erau aproape la fel de departe ca şi grecii antici şi păgânii de înţelegerea lui Dumnezeu ca iubire.

Esenţa învăţăturii lui Hristos se reduce anume la propovăduirea iubirii, a  învăţăturii despre ea. Pentru înţelegerea acestui mare adevăr trebuia pregătit poporul israelit, întreaga lume, întreaga omenire.

Domnul Dumnezeu, încă din cele mai vechi timpuri, a făcut promisiuni neamului omenesc despre trimiterea Mântuitorului în lume. Începând cu Adam, primul om, Domnul a dat o făgăduinţă, înainte de izgonirea lui din Rai:  „Sămânţa femeii va zdrobi capul şarpelui.”  Sămânţa femeii este Domnul Iisus Hristos, iar femeia este Preasfânta Fecioară Născătoare de Dumnezeu, Maica Domnului.

Vechiul nostru strămoş, Iacov, nepotul lui Avraam, ne-a lăsat o prorocie despre Mântuitorul lumii. Atunci când înainte de moarte îi binecuvânta pe cei 12 fii, i-a spus lui Iuda, din a cărui seminţie trebuia să Se arate lumii Domnul Hristos: „Nu va lipsi sceptrul din mâna lui Iuda şi cârmuitor din coapsele lui, până când va veni Împăciuitorul şi Lui I se vor supune popoarele” (Facere 49, 10). El a vorbit despre Împăciuitorul. Acesta este unul şi acelaşi cu Mântuitorul, pentru că Mântuitorul a fost Împăciuitorul oamenilor cu Dumnezeu. El a vorbit despre Fiul lui Dumnezeu, Domnul Iisus Hristos, cu aproape două milenii înainte de Naşterea Sa.

Sfântul Proroc Isaia, de asemenea, a prevestit venirea lui Hristos: „Şi va veni Izbăvitorul Sionului şi va îndepărta necredincioşiile fiilor lui Iacov” (Isaia 59,28). Izbăvitorul din Sion este Izbăvitorul poporului lui Israel, fiindcă Sion era numit acel munte pe care a fost ridicat Templul lui Solomon, şi sub numele de Sion este subînţeles adesea poporul evreu.

Nu numai Prorocul Isaia a prevestit venirea Domnului Iisus Hristos. Să ascultăm ce spune şi Sfântul Proroc Maleahi: „Iată, Eu îl trimit pe Îngerul Meu, şi el va pregăti calea înaintea feţei Mele, şi Domnul pe Care voi Îl căutaţi va veni de îndată în templul Său, Îngerul legământului pe Care voi Îl voiţi.” (Maleahi 3, 1). Şi aşa a şi fost. Prorocul Maleahi prin aceste cuvinte vorbea despre Sfântul Ioan Botezătorul, care a pregătit calea Domnului Iisus Hristos. Atunci a venit Domnul, a venit Cel pe care poporul evreu Îl căuta, Îngerul Sfântului, pe Care Îl aştepta.

Dar cea mai importanta profeţie despre Domnul Iisus Hristos a fost dată de marele Proroc Daniel cu mulţi ani înainte de Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos. Iată ce spune acesta: „Să ştii şi să înţelegi că de la ieşirea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului şi până la Cel-Uns – Cel-Vestit- sunt şapte săptămâni şi şaizeci şi două de săptămâni (el Îl numeşte pe Hristos chiar şi pe nume); şi atunci poporul se va întoarce şi se vor zidi pieţele şi zidul în vremuri de strâmtorare. Şi după cele şaizeci şi două de săptămâni, Cel-Uns va pieri, fără să se găsească vreo vină în El; şi va dărâma cetatea şi templul, şi sfârşitul cetăţii va veni prin potopul mâniei lui Dumnezeu şi până la capăt va fi război- prăpădul cel hotărât.” (Daniel 9, 25-26). Prorocul vorbeşte despre faptul că vor trece şaizeci şi două de săptămâni de ani din momentul în care poporul lui Israel se va întoarce din robia babiloniană, va reconstrui zidurile Ierusalimului şi templul lui. El spune că din acel moment până la moartea Domnului Iisus Hristos vor trece şaptezeci de săp­tămâni de ani. Dar ce este o săptămână de ani? O săptămâna de ani reprezintă şapte ani, fiindcă vechii israeliteni măsurau anii cu săptămâna. Fiecare al şaptelea an se numea an sabbatic, şi în acel an erau eliberaţi toţi robii. Aşadar săptămâna de ani înseamnă şapte ani, iar şaptezeci de săptămâni de ani înseamnă 490 de ani. Priviţi cât este de uimitor! Domnul Iisus Hristos, exact după cuvântul Prorocului Daniel, a fost răstignit peste 490 de ani după revenirea poporului lui Israel din robia babiloniană.

Prorocul Daniel spune că, după ce va fi condamnat la moarte Hristos, va fi distrus Templul din Ierusalim. Şi aşa s-a şi întâmplat, după cum ştiţi, după 70 de ani de la răstignirea lui Iisus Hristos. După ce Ierusalimul a fost cucerit de către comandantul Vespa­sian, comandantul roman Titus a distrus până în temelii Templul din Ierusa­lim. Toate acestea au fost profeţite de Prorocul Daniel cu 490 de ani înainte de răstignirea Domnului nostru Iisus Hristos.

Dar iată şi alte cuvinte ale acestui proroc: „Văzut-am în vedenie de noapte, şi, iată, pe norii cerului venea Cineva ca Fiul Omului, şi a venit la Cel-Vechi-de-Zile, şi a fost adus în faţa Acestuia.” (Daniel 7, 13). Vechi-de-Zile este numit Dumnezeu-Tatăl.

„Şi Lui I s-a dat stăpânirea, slava şi împărăţia.” (Daniel 7, 14). Nu sunt acestea oare prorocii directe despre Domnul Iisus Hristos?

Iată ce spune Sfântul Proroc Zaharia: „Bucură-te foarte, fiica Sionului, veseleşte-te, fiica Ierusalimului: iată, Împăratul tău vine la tine drept şi biruitor, blând şi călare pe asin, pe mânzul asinei.” (Zaharia 9, 9). El prorocea despre acest Împărat, despre Domnul nostru Iisus Hristos, Care, după cum ştiţi, a intrat solemn, cu puţin timp înainte de răstignire, în Ierusalim, călare pe o asină. În această prorocie n-a fost relatat numai faptul arătării Domnului Iisus Hristos, dar a fost anticipat cu o precizie extraordinară şi faptul intrării Sale triumfale în Ierusalim.

Cel mai mare dintre toţi prorocii este Isaia, numit şi Evanghelistul Vechiului Testament, deoarece nimeni ca dânsul n-a profeţit atât de deplin şi de clar tot ceea ce este mai important în legătură cu arătarea şi viaţa Domnului Iisus Hristos şi cu întreaga Sa activitate. Capitolul 53 din cartea Profetului Isaia începe cu următoarele cuvinte: „Ci­ne va crede ceea ce noi am auzit şi braţul Domnului cui i se va descoperi? Crescut-a înaintea Lui ca o odraslă şi ca o rădăcină în pământ uscat; nu avea nici chip, nici frumuseţe ca să ne uitam la El şi nicio înfăţişare ca să ne fie drag. Dispreţuit era şi cel din urmă dintre oameni; om al durerilor şi cunoscător al suferinţei, unul înaintea căruia să-ţi acoperi fata; dispreţuit şi nebăgat în seamă.

„Dar El a luat asupra-Şi durerile noastre şi cu suferinţele noastre S-a împovărat. Şi noi Îl socoteam pedepsit, bătut şi chinuit de Dumnezeu. Dar El fusese străpuns pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră şi prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat. Toţi umblam rătăciţi ca nişte oi, fiecare pe calea noastră, şi Domnul a făcut să cadă asupra Lui fărădelegile noastre, ale tuturor. Chinuit a fost, dar S-a supus şi nu Şi-a deschis gura Sa; ca un miel spre junghiere S-a adus şi ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o tund, aşa nu Şi-a deschis gura Sa… Mormântul Lui a fost pus lângă cei fără de lege şi cu cei făcători de rele, după moartea Lui, dar El a fost înmormântat de cel bogat, pentru că n-a săvârşit nicio nedreptate şi nicio înşelăciune nu fusese în gura Lui.” (Isaia 53, 1-7, 9). Nu vedeţi oare, în aceste cuvinte, adevăratul chip al Domnului Iisus Hris­tos, Care în toată viaţa Sa omenească, începând cu naşterea în Betleem, a fost cel mai simplu, cel mai neînsemnat om, a fost fiul unor oameni lipsiţi de faimă, pentru că pe Iosif tâmplarul îl considerau greşit drept tată al Lui? În El nu există nimic ieşit din comun, era extrem de simplu, toată viaţa Lui pământească a fost foarte modestă.

Cine putea să dea crezare acestei prorocii? N-au putut să creadă evreii, pen­tru că Îl aşteptau pe Mesia ca pe un mare împărat plin de slavă, Care va supune toate popoarele, Care va deveni stăpânitor a toată lumea, Care va veni la conducere şi va lua puterea. Aceştia nu puteau să creadă că El va fi înjosit de oameni, că Îşi va încheia viaţa ca un răufăcător, pe Crucea Golgotei. Gândeau că este chinuit pentru că S-a făcut vinovat înaintea lui Dumnezeu, dar El suferea de bună voie, suferea pentru noi, şi pentru pacatele noastre El a fost pironit pe Cruce. Ca un miel în fata celui ce îl tunde, aşa nu Şi-a deschis gura Sa.

Acelaşi Proroc Isaia a vorbit despre Hristos folosind aceste cuvinte: „Iată sluga Mea pe Care o sprijin, Alesul Meu, întru Care binevoieşte sufletul Meu. Pus-am peste El Duhul Meu şi El va propovădui popoarelor legea Mea; nu va striga, nici nu va grăi tare şi în pieţe nu se va auzi glasul Lui; trestia frânta nu o va zdrobi şi  festila ce fumega nu o va stinge; El va propovădui legea Mea cu credincioşie.” (Isaia 42, 1-3). În aceste cuvinte este descris exact chipul blând şi smerit al Domnului Ii­sus Hristos, Care niciodată nu Şi-a ridicat vocea la nefericiţii care piereau, pe păcătoşi îi mântuia, îi ierta precum a iertat-o pe acea femeie păcătoasă, pe care evreii au prins-o în adulter şi voiau s-o ucidă cu pietre.

În continuare Isaia stabileşte scopul şi însemnătatea venirii Domnului, scopul vieţii şi activităţii Lui: va veni pentru ca sa deschidă ochii orbilor, să-i scoată din legături pe cei legaţi şi din adâncul temniţei pe cei ce stau în întuneric. Va veni să-i conducă pe cei orbi pe calea pe care ei n-o cunoşteau încă.

Era orb neamul omenesc, nu cunoştea calea cea adevărată şi, atunci când S-a arătat Hristos, Care spunea despre Sine: Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa, doar atunci poporului lui Israel i-a răsărit lumina cea adevărată, s-au deschis ochii lor orbi şi au cunoscut căile Domnului.

Este uimitor că prorocii nu vorbeau doar în termeni generali despre Domnul Iisus Hristos, ci profeţeau şi evenimente particulare ale vieţii Lui, de exemplu moartea pe Cruce despre care citim la Prorocul Zaharia: „Atunci voi vărsa peste casa lui David şi peste locuitorii Ierusalimului duhul darului şi al îndurării, şi ei vor privi la Mine, Cel pe Care L-au străpuns, şi vor face plângere asupra Lui, cum se face pentru un fiu unul-născut şi-L vor jeli ca pe cel întâi născut.” (Zaharia 12, 10)

Prorocul David, la Psalmii săi a profeţit: „Că M-au înconjurat câini mulţi, adunarea celor vicleni M-a împresurat, străpuns-au mâinile Mele şi picioarele Mele. Numărat-au toate oasele Mele, iar ei priveau şi se uitau la Mine; împărţit-au hainele Mele loruşi, iar pentru cămaşa Mea au aruncat sorţi.” (Psalmul 21,16-18). Toate acestea le-a prorocit David cu 1000 de ani înainte de naşterea Dom­nului nostru Iisus Hristos.

Şi iată ce a mai prorocit: „Şi mi-au dat mie în băutură fiere.” Voi ştiţi că I-au dat Domnului Iisus Hristos să bea fiere amestecată cu oţet, în timpul răstignirii Lui. Şi aceasta a văzut Sfântul Proroc David cu ochii săi duhovniceşti, cu 1000 de ani înainte. Prorocul Isaia a profeţit şi faptul că Domnul Iisus Hristos, numărat cu răufăcătorii, va fi îngropat de cel bogat. Şi voi ştiţi că El a fost îngropat în gradina lui Iosif din Arimateea.

Multe am putea vorbi despre cuvintele minunate din cărţile profetice, despre Domnul Iisus Hristos. Dar este suficient. Din cele ce v-am spus, în faţa voastră se conturează imagini măreţe, grandioase, care uimesc mintea omenească, ale profeţiilor despre Domnul Iisus Hristos. Să nu-i cinstim oare pe aceşti bărbaţi mari, aleşi de Dumnezeu, să nu le cin­stim oare pomenirea şi în prezent, mai înainte să sărbătorim Naşterea Domnului Iisus Hristos?

Să nu-i cinstim oare pentru că, din cauza acestor prorocii, erau supuşi grelelor urmăriri, persecuţiilor, chinurilor şi morţii cumplite? Fiindcă aţi auzit din Apostolul zilei cât de mult au suferit aceşti oameni, cum au fost izgoniţi şi s-au ascuns în munţi, cum a fost tăiat cu fierăstrăul marele Proroc Isaia, cum au fost omorâţi şi greu prigoniţi aproape toţi sfinţii.

Să nu-i cinstim oare pe strămoşii noştri, Care au fost mari drepţi, să nu-l cinstim oare pe strămoşul Avraam, care a arătat o asemenea ascultare uimitoare voii lui Dumnezeu: după primul cuvânt al Domnului, el a lăsat pe tatăl său, patria şi a plecat pe o cale necunoscută în pământul Canaanului, aşa cum i-a rânduit lui Domnul? Nu s-a dat în lături să-l aducă jertfă pe unicul său fiu, Isaac, dar a fost oprit de un înger!

Să nu-l cinstim oare pe Iosif, strănepotul lui Avraam, în care Cuviosul Efrem Sirul găseşte multe trăsături care îl fac asemănător Domnului Iisus Hristos Însuşi?

Să nu-l cinstim oare pe marele Proroc Moise, cu care a vorbit Dumnezeu Însuşi, care a primit de la Dumnezeu cele zece porunci ale Vechiului Testament; să nu-l cinstim oare pe acela care în Sfânta Scriptura este numit cel mai blând dintre toţi oamenii?

Să nu-i cinstim oare pe toţi cei care au condus omenirea spre primirea propovăduirii Evangheliei lui Hristos?

Să cinstim dar pomenirea lor, nu doar cu cuvintele, nu doar cu predica pe care o auziţi de la mine, nu doar cu Liturghia pe care o săvârşim astăzi întru pomenirea lor. Să le cinstim pomenirea prin aceea că ne vom deschide inimile noastre în faţa Domnului Iisus Hristos Cel ce va să vină!