Într-o zi, a urcat la mănăstire o femeie care fusese colegă cu Părintele Paisie la școala primară. Aceasta, deși mai înainte dusese o viață necuviincioasă, acum mergea adesea la Stomiu și îi cerea sfatul. Părea că se îndreptase cu ajutorul sfaturilor sale. Câțiva săteni i-au spus Cuviosului: „Părinte, această femeie se preface; aici aduce tămâie și lumânări, iar jos, în sat, își face de cap cu ofițerii”.
În acea zi, femeia a urcat la mănăstire și Părintele Paisie, de îndată ce a văzut-o că sărută Icoanele din Bisericuță, a strigat la ea: „Pleacă de aici, ai spurcat tot locul acesta!”. Femeia a plecat plângând.
Nu a trecut însă multă vreme și Părintele Paisie a simțit un mare război trupesc. „Ce să fie aceasta?”, s-a întrebat. „Niciodată nu am avut o asemenea ispită. Ce se întâmplă?”. Nu putea afla pricina. A făcut rugăciune, însă ispita continua.
Neștiind ce să facă, a luat o mică secure și și-a lovit cu ea de mai multe ori piciorul stâng, ca, datorită durerii, să înceteze ispita. Pantoful i s-a umplut de sânge, dar războiul nu a încetat. Atunci a ieșit din mănăstire și a început să urce pe munte. „Mai bine să mă mănânce urșii”, s-a gândit. Nu a mers mult și, fiind epuizat, a căzut.
Acolo, în vreme ce cu durere în suflet cerea ajutor de la Dumnezeu, i-a venit deodată în minte acea femeie și cuvintele pe care i le spusese. Îndată a înțeles că osândirea și comportamentul aspru erau pricina ispitei. „Dumnezeul meu”, a spus cu zdrobire, „eu pentru puțină vreme am trăit acest iad și nu pot răbda, dar această sărmană femeie, care îl trăiește neîncetat…! Iartă-mă că am judecat-o”. De îndată ce a spus aceste cuvinte, care aveau înăuntrul lor pocăință adâncă și multă dragoste, războiul a încetat și a simțit o răcoare dumnezeiască.
Cuviosul povestea uneori această întâmplare ca o mărturisire, nu pentru a scoate în evidență felul mucenicesc de a înfrunta războiul trupesc, ci pentru a arăta cum osândirea alungă Harul lui Dumnezeu și-l lasă pe om în focul ispitelor.
Extras din Sfântul Paisie Aghioritul– Editura Evanghelismos.