Referitor la convocarea aşa-zisului Mare Sinod al Bisericii Ortodoxe arhimandritul Iustin (Popovici), duhovnicul mănăstirii Celie-Valievo (Serbia), a trimis următoarea scrisoare Sinodului Arhieresc al Bisericii Ortodoxe Sârbe. În prezent, la cele mai înalte foruri reprezentanţii aşa-numitei Ortodoxii oficiale fac iarăşi declaraţii asupra necesităţii convocării unui nou Sinod Ecumenic, anunţând şi termenii convocării acestuia, în legătură cu aceasta scrisoarea reprodusă mai jos devine iarăşi actuală.
La Chambesy, lângă Geneva, recent a avut loc „întâia conferinţă presinodală” (21 – 28 noiembrie 1976). Luând cunoştinţă de protocoalele şi hotărârile acestei conferinţe, publicate de Secretariatul însărcinat cu pregătirea sfântului şi Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe la Geneva, am resimţit o necesitate evanghelică imperioasă, izvorâtă din conştiinţa mea de mădular al Sfintei Biserici Ortodoxe Soborniceşti, deşi nu sunt decât un umil slujitor al ei. Iată de ce mă adresez cu următoarea petiţie către sfântul Sinod Arhieresc al Bisericii Sârbe, pentru a înfăţişa dezolantele mele opinii, amarele mele constatări, cât şi neliniştea privitoare la pregătirea viitorului Sinod. Rog pe Sanctitatea Voastră şi Preasfintiţii Arhierei să mă asculte cu toată râvna evanghelică şi să cerceteze acest strigăt al unei conştiinţe pravoslavnice, care, slavă Domnului, în zilele noastre nu e singurul şi nici răzleţ în lumea ortodoxă, atunci când vine vorba de Sinod.
1. Din protocoalele şi hotărârile aşa-numitei „Prime conferinţe ortodoxe presinodale”, întrunită nu se ştie de ce la Geneva, unde cu greu pot fi adunate câteva sute de credincioşi ortodocşi, se observă că aceasta a pregătit şi a stabilit deja noul catalog tematic al viitorului „Mare Sinod” al Bisericii Ortodoxe. Această conferinţă n-a fost una din aşa-numitele Conferinţe pan-ortodoxe, ca cea din Rodos şi cele ce au urmat; n-a fost nici sinodul premergător, despre care s-a tot discutat până în prezent, ci întâia conferinţă presinodală, care a inaugurat faza pregătirii nemijlocite a convocării Sinodului ecumenic. De altfel, conferinţa nu şi-a început lucrările, reieşind din catalogul tematic din Rodos, 1961 şi prelucrat până în 1971, ci l-a revizuit pe acesta, înaintând noul său catalog tematic pentru Sinod. După cum se vede însă, acest catalog nu a fost definitivat, şi urmează a fi modificat şi completat mai departe. Conferinţa deasemeni a reexaminat metodologia elaborării catalogului adoptată până acum, cât şi a definitivării tematicii pentru Sinod, prescurtând întregul „proces” din cauza celor ce se grăbesc să convoace Sinodul cât mai repede. Deoarece, conform declaraţiei mitropolitului Meliton, preşedintele acestei conferinţe, Patriarhia Constantinopolului şi mulţi alţii „se grăbesc să convoace” şi să conducă viitorul Sinod. Pe lângă aceasta, după spusele lui Meliton: „Sinodul va fi de «scurtă durată» şi se va ocupa de «un număr limitat de întrebări»”; „Sinodul trebuie să studieze chestiunile arzătoare ce împiedică un şir de structuri ale Bisericilor locale să funcţioneze ca o singură Biserică Ortodoxă…” („Protocoale…”; pag. 55). Toată această febrilă activitate ne obligă să ne punem întrebarea: ce vor să însemne aceste proiecte? De ce atâta grabă şi, în sfârşit, unde-o să ajungem?
2. Chestiunea pregătirii şi convocării unui nou Sinod ecumenic al Bisericii Ortodoxe nu este de dată recentă, nefiind nici ultima încercare de acest gen în secolul nostru de istorie bisericească. Ea fusese propusă pe când trăia încă nefericitul patriarh al Constantinopolului Meletie (Metaxakis), cunoscutul modernist şi reformator (2) , cel care a provocat schisma în Ortodoxie, la aşa-zisul Congres pan-ortodox de la Constantinopol, în 1923. (Pe atunci s-a propus ca Sinodul să se întrunească în oraşul Niş, în 1925; însă, pentru că Niş „nu se află pe teritoriul Patriarhiei Ecumenice”, Sinodul n-a mai avut loc. În genere, după cum se vede, Constantinopolul şi-a însuşit monopolul a tot ceea ce poartă numele de „pan-ortodox”: „congrese”, „conferinţe”, „presinoade” şi „soboare”). Mai târziu, în 1930, la mănăstirea Vatopedu s-a reunit aşa-zisa „Comisie pregătitoare a Bisericilor Ortodoxe”. Aceasta a statornicit „catalogul tematic al viitorului presinod ortodox”, care ar duce în viitor la întrunirea Sinodului ecumenic. După cel de-al II-lea război mondial a venit rândul patriarhului Athenagoras (3) al Constantinopolului cu ale sale consfătuiri ortodoxe de la Rodos (din nou exclusiv pe teritoriul Patriarhiei Constantinopolului). Prima dintre ele, în 1961, a reînnoit pregătirea „Sinodului pan-ortodox” prin întrunirea premergătoare a „Presinodului” şi confirmarea „catalogului tematic” pregătit anterior de Patriarhul Constantinopolului: opt mari capitole, peste 40 de teme principale şi încă de două ori pe-atâtea paragrafe şi subparagrafe. Acest catalog a fost pregătit în prealabil de comisia teologilor de la Constantinopol şi aprobat de Sinodul de la Constantinopol, după cum reiese din protocolul 1 al întrunirii de la Rodos, publicat de Patriarhia Ecumenică în limba greacă, în 1967. După cea de-a 2-a şi a 3-a Conferinţă de la Rodos (1963 şi 1964), în 1966 a avut loc Conferinţa de la Belgrad. Iniţial intitulată „a 4-a conferinţă pan-ortodoxă” (despre aceasta ne relatează prof. Karmiris în vol. 2 de „însemnări simbolice şi dogmatice”), apoi redusă de către Patriarhia Constantinopolului la treapta de Comisie inter-ortodoxă, în timp ce următoarea conferinţă reunită pe „teritoriul Constantinopolului (la Centrul ortodox al Patriarhiei Ecumenice de la Chambesy-Geneva), în 1968, a fost proclamată ca „cea de-a 4-a Conferinţă pan-ortodoxă”, nerăbdătorii săi organizatori s-au grăbit , pare-se, să scurteze calea până la Sinod, fiindcă din voluminosul catalog de la Rodos (deşi tot opera lor) ei au extras doar primele şase teme”, stabilind o nouă procedură de lucru. Concomitent a fost creată o nouă instituţie: Comisia de pregătire inter-ortodoxă, aceasta fiind necesară pentru a coordona munca asupra temelor. După aceea, a fost fabricat un Secretariat pentru pregătirea Sinodului, în frunte cu un episcop de la Constantinopol, având reşedinţa în sus-numitul centru de la Geneva, pe când cererile de primire ale altor membri ortodocşi în Secretariat au fost respinse. La dorinţa Constantinopolului, Comisia pregătitoare şi Secretariatul au ţinut o şedinţă în acelaşi centru de la Geneva, în iunie 1971 în timpul şedinţei au fost revăzute şi aprobate referatele propuse după cele şase teme alese, ulterior tipărite în mai multe limbi străine. Aceste referate, ca şi lucrările anterioare pregătite în vederea Sinodului, au fost supuse unor critici acerbe ale teologilor ortodocşi Critica teologilor ortodocşi, printre care se află şi „Propunerea…” mea, sprijinită de numeroşi teologi ortodocşi şi publicată în diverse periodice din străinătate, după cât se pare a dus la amânarea hotărârii Comisiei pregătitoare de la Geneva de a organiza la Geneva în 1972 întâia conferinţă presinodală în scopul revizuirii catalogului de la Rodos.
În sfârşit, întâia conferinţă presinodală s-a ţinut în noiembrie 1976, desigur pe acelaşi „teritoriu” constantinopolitan, la sus-pomenitul centru de la Chambesy, de lângă Geneva. După cum se vede din protocoalele şi hotărârile date publicităţii, studiate de mine, această conferinţă a revăzut catalogul de la Rodos, astfel că delegaţiile participante prin intermediul comisiilor lor au selecţionat doar 10 teme pentru Sinod (între care doar trei teme din cele şase de la început!), în timp ce aproximativ 30 de teme ce nu fuseseră votate în unanimitate, au fost puse la dispoziţia „unor Biserici pentru a fi studiate suplimentar”, ca, de pildă, „problematica Bisericii Ortodoxe” (străină, de fapt, Ortodoxiei). În viitor aceste teme ar putea să devină „obiectul încercării ortodoxe” şi, după toate probabilităţile, ar urma să fie incluse în catalog. Cum am mai spus, această conferinţă a modificat atât „procesul” cât şi „metodologia” pregătirii temelor şi a Sinodului, care, repet, conform afirmaţiilor organizatorilor, ar trebui să aibă loc şi să se încheie „cât mai repede”. Din cele menţionate reiese clar că această Primă conferinţă presinodală în esenţă n-a adus nimic nou şi n-a produs de fapt nimic, doar că a mai condus nişte suflete şi conştiinţe pravoslavnice în noile labirinturi ale unor ambiţii, din pricina cărora s-a şi propus pregătirea Sinodului Ecumenic încă din 1923.
3. Întreaga discuţie actuală în jurul tematicii viitorului Sinod, nehotărârea şi modificările în procesul de pregătire, caracterizarea şi catalogarea artificială, alte şi alte retuşuri şi „redactări”, unei adevărate conştiinţe ortodoxe îi demonstrează cu prisosinţă un singur lucru: că în momentul de faţă nu există nici o temă serioasă şi urgentă pentru a chema un Sinod ecumenic al Bisericii Ortodoxe. Chiar dacă şi există o temă ce merită să fie obiectul întrunirii şi promovării Sinodului ecumenic, tema aceasta rămâne necunoscută actualilor iniţiatori, organizatori şi redactori ale tuturor sus-pomenitelor conferinţe cu ale lor foste şi actuale cataloage. Dacă n-ar fi fost anume aşa, atunci cum se explică faptul că din perioada Adunării de la Constantinopol, în 1923, trecând prin cea de la Rodos, în 1961, şi până la Conferinţa de la Geneva, în 1976, s-a tot modificat tematica şi problematica viitorului Sinod: s-a schimbat numărul, ordinea, conţinutul nu însă şi criteriile „catalogului tematic”, care ar fi trebuit să devină obiectul muncii unui atât de măreţ şi unic proiect bisericesc, cum a fost dintotdeauna şi cum ar trebui să fie orice sfânt Sinod ecumenic al Bisericii Ortodoxe? În realitate, toate acestea semnalează şi evidenţiază nu numai cea mai banală discontinuitate, ci şi o vădită incapabilitate şi neînţelegere a Ortodoxiei din partea celor ce în prezent (în această situaţie şi în acest mod) se sforţează să le impună Bisericilor Ortodoxe „Sinodul” lor, o necunoştinţă şi incapacitate de a simţi şi a conştientiza tot ce-a însemnat şi ce înseamnă un adevărat Sinod ecumenic pentru Biserica Ortodoxă şi pentru plenitudinea credincioşi lor ei întru Hristos. Deoarece, dacă ei ar fi simţit şi ar fi conştientizat acest lucru, în cazul acesta ei ar fi aflat, în primul rând, că în istoria şi viaţa Bisericii Ortodoxe niciodată, nici un Sinod, cu atât mai mult o iniţiativă, un început atât de purtător de duh şi plin de har, cum este un Sinod ecumenic, nu s-a reunit forţat, cu teme inventate anume pentru lucrările şi întrunirile sale; că nicicând nu s-au ţinut atâtea şedinţe, consfătuiri, congrese, presinoade şi alte adunări prefabricate, chemate voit, total necunoscute şi străine tradiţiei soborniceşti pravoslavnice, împrumutate în fapt de la organizaţiile occidentale străine de Biserica lui Hristos. Realitatea istorică este cât se poate de evidentă: sfintele Sinoade ale Sfinţilor Părinţi convocate de Dumnezeu au avut totdeauna în faţa lor una, sau, cel mult, două-trei întrebări, impuse lor obligatoriu de către marile erezii şi schisme ce sfâşiau Biserica şi ameninţau în mod serios lucrarea de mântuire a sufletelor omeneşti şi salvarea dreptslăvitorului popor al lui Dumnezeu. Iată de ce Sinoadele ecumenice au avut întotdeauna un caracter hristologic, soteriologic, ecleziologic, tema lor centrală – unica temă şi cea mai de seamă bunavestire fiind totdeauna Dumnezeu-Omul Iisus Hristos şi mântuirea noastră în El – îndumnezeirea noastră în El. Da, da, da: El-Unul-Născut şi De-o-fiinţă Fiu al lui Dumnezeu întrupat, El – deplin în trupul Bisericii, El – Capul veşnic al trupului Bisericii de dragul mântuirii şi îndumnezeirii omului, El – deplin în Biserică prin harul Sfântului Duh şi prin dreapta credinţă în El, credinţa ortodoxă.
Aceasta este adevărata tematică ortodoxă, apostolică şi patristică, nemuritoarea tematică a Bisericii Dumnezeului-Om în toate vremurile trecute, prezente şi viitoare. Aceasta e singura temă care poate fi obiectul presupusului viitor Sinod ecumenic ortodox al Bisericii, şi nu acel „catalog tematic” scolastic şi protestant, care nu are nici o legătură esenţială cu practica duhovnicească şi cu viaţa duhovnicească a multisecularei Ortodoxii apostoliceşti şi nu reprezintă decât un şir de teoreme umanitare seci. Veşnica sobornicitate a Bisericii Ortodoxe şi a tuturor Sinoadelor sale ecumenice constă în atotcuprinzătoarea Persoană a Dumnezeului-Om, Domnul Hristos. Cu această centrală, atotcuprinzătoare, sobornicească şi pravoslavnică temă şi realitate, cu această unică taină şi realitate divino-umană, pe care se zideşte şi se sprijină Biserica Ortodoxă a lui Hristos, şi ale sale Sinoade ecumenice, şi întreaga sa realitate istorică, se cuvine şi astăzi a ieşi înaintea cerului şi a pământului şi nicidecum cu temele umaniste, scolastice şi protestante, cu care se prezintă delegaţii şi delegaţiile bisericeşti moscovite sau constantinopolitane, comportându-se în acest moment istoric, aprig şi critic, ca nişte „căpetenii şi reprezentanţi” ai Bisericii Ortodoxe în întreaga lume.
4. În protocoalele ultimei „Conferinţe presinodale” de la Geneva, cât şi în alte cazuri asemănătoare din trecut, se observă limpede că, „delegaţiile bisericeşti” moscovite şi constantinopolitane nu se deosebesc aproape cu nimic una de alta în privinţa problematicii şi temelor propuse ca obiect al lucrărilor viitorului Sinod. Ei au aceleaşi teme, aproape acelaşi limbaj, acelaşi duh, ambiţii asemănătoare. Şi nu-i de mirare, căci în definitiv pe cine „reprezintă” ei în momentul actual, care Biserică şi care popor al lui Dumnezeu? Ierarhia constantinopolitană aproape la fiecare întrunire pan-ortodoxă se compune în primul rând din mitropoliţi şi episcopi titulari: din păstori fără turmă şi fără o responsabilitate pastorală concretă înaintea lui Dumnezeu şi a turmei lor active. Pe cine reprezintă ea şi pe cine va reprezenta la viitorul Sinod? Printre reprezentanţii oficiali ai Patriarhiei de la Constantinopol nu găseşti nici un ierarh din insulele greceşti, unde vieţuieşte statornic turma ortodoxă, nu găseşti ierarhi greci eparhiali din Europa şi America, nemaivorbind de ceilalţi episcopi ortodocşi: ruşi, americani, japonezi, africani, care se află în fruntea unor numeroase turme ortodoxe, nici de renumiţii teologi ortodocşi. Pe de altă parte, oare delegaţia Patriarhiei moscovite este cu adevărat reprezentanta sfintei şi măreţei Biserici Ruse martire şi a milioanelor sale de mărturisitori şi mucenici ştiuţi numai de Domnul? Judecând după ceea ce declară şi ce protejează aceste „delegaţii” după ce traversează frontierele Uniunii Sovietice, ele nu par nicidecum a fi purtătoarele şi manifestarea adevăratului duh şi crez al Bisericii Pravoslavnice Ruse şi al fidelei sale turme pravoslavnice, întrucât de cele mai multe ori aceste „delegaţii” pun cele ale cezarului mai presus de cele ale lui Dumnezeu. Există însă cuvântul Scripturii şi porunca: „Trebuie să ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni” (Fapte 5, 29). Dar, este ea oare corectă şi ortodoxă această reprezentanţă a Bisericilor Ortodoxe de la diverse adunări panortodoxe de la Rodos şi Geneva? Iniţiatorii constantinopolitani ai acestui principiu de reprezentare al Bisericilor Ortodoxe la Soboare şi cei ce acceptă acest principiu al „reprezentanţei” – principiu care, conform teoriei lor, se potriveşte „sistemului Bisericilor locale autonome şi autocefale” – uită că un astfel de principiu contrazice în fapt Tradiţia sobornicească a Ortodoxiei. Din păcate, acelaşi principiu al „reprezentanţei” a fost curând adoptat şi de către toţi ceilalţi ortodocşi: uneori tacit, alteori ridicând obiecţiuni, uitând însă că Biserica Ortodoxă după natura sa şi după componenţa sa dogmatică este episcopală şi episcopocentrică. Căci episcopul şi adunarea credincioşilor din jurul său reprezintă exprimarea şi manifestarea Bisericii ca Trup al lui Hristos, îndeosebi la celebrarea Sfintei Liturghii; Biserica este Apostolească şi Sobornicească numai prin episcopi în calitate de capi ai unor structuri bisericeşti reale – episcopiile.
În timp ce alte forme ale organizării bisericeşti, constituite istoriceşte mai târziu şi mai schimbătoare: mitropolia, arhiepiscopia, patriarhia, pentarhia, autocefalia, autonomia şi altele, câte au fost şi câte vor mai fi ele, nu sunt în drept şi nu au pondere şi vot hotărâtor în sistemul sobornicesc al Bisericii ortodoxe. Mai mult decât atât, ele pot constitui chiar o piedică pentru exercitarea corectă a sobornicităţii, dacă maschează prin sine şi ştirbesc caracterul episcopal şi structura Bisericii şi a Bisericilor. În aceasta constă, fără îndoială, diferenţa centrală între ecleziologia catolică (papistă) şi cea ortodoxă.
Dacă aşa stau lucrurile, atunci cum poate fi reprezentată conform principiului „delegaţional”, adică prin acelaşi număr de „delegaţi”, Biserica Română sau Cehă? Cu atât mai mult, Biserica Rusă şi cea a Constantinopolului? Sau ce fel de turmă reprezintă primul episcop, şi ce fel al doilea? În ultimul timp Patriarhia Constantinopolului a produs o mulţime de episcopi şi mitropoliţi, în principal, titulari şi fictivi. Aceasta, pesemne, în vederea pregătirii viitorului „Sinod Ecumenic”, ca, prin grămada titularilor să-şi asigure majoritatea voturilor, pentru ambiţiile neo-papiste ale Patriarhiei Constantinopolului. Pe de altă parte, Bisericile misionare, cu râvnă apostolică, precum Mitropolia Americană, Biserica Rusă din diaspora, Biserica Niponă şi altele nu reuşesc să aibă nici un reprezentant! Unde-i aici sobornicitatea Ortodoxiei şi cum va mai fi acesta un Sinod ecumenic al Bisericii Ortodoxe a lui Hristos? Deja la Conferinţa de la Geneva, mitropolitul Ignatie al Laodiceii, reprezentantul Patriahiei Antiohiei, constată cu durere: „Simt o mare nelinişte, căci se aduce un prejudiciu practicii soborniceşti, care formează baza Bisericii Ortodoxe”.
5. Totuşi Constantinopolul şi alţii nu mai au răbdare şi de aceea caută să convoace un astfel de Sobor, în principal, la dorinţa şi insistenţa lor. Prima conferinţă presinodală de la Geneva a hotărât că „Sinodul trebuie convocat cât mai repede”, că acest Sinod va fi „de scurtă durată” şi „va lua în dezbatere un număr limitat de teme”. Şi se menţionează cele zece teme selectate. Primele patru teme: diaspora, chestiunea autocefaliei bisericeşti şi condiţiile proclamării ei, autonomia şi proclamarea ei, şi dipticele, adică regulamentul Bisericilor Ortodoxe. De dragul unităţii evanghelice se cuvine să notăm comportamentul despotic şi nesobornicesc al celui ce a prezidat această Conferinţă presinodală, mitropolitul Meliton. Acest lucru se observă de pe fiecare filă a protocoalelor publicate ale Conferinţei. Printre altele, se mai spune acolo că „acest sfânt şi Mare Sinod al Bisericii Ortodoxe nu trebuie considerat ca unicul excluzând convocarea ulterioară a altor sfinte şi mari Sinoade”. Luând în consideraţie toate acestea, o conştiinţă evanghelicească simţitoare nu poate să nu-şi pună arzătoarea întrebare: şi ce vor să obţină în definitiv prin acest Sinod prematur şi prezentat atât de surprinzător?
Preasfinţiţi arhierei, eu unul nu mă pot debarasa de impresia şi de convingerea că, toate aceste mişcări vădesc tainica dorinţă a sus-numitelor figuri din Patriarhia Constantinopolului: şi anume ca prima Patriarhie cu titlul onorific primus inter pares (4) în Ortodoxie să-şi poată impune concepţiile sale şi comportamentul său tuturor Bisericilor Ortodoxe autocefale, şi îndeobşte lumii ortodoxe şi diasporei ortodoxe, sancţionând o astfel de intenţie neo-papistă printr-un „Sinod ecumenic” unitar. Iată de ce primele patru teme din cele zece selecţionate pentru Sinod descoperă anume tendinţa Constantinopolului de a-şi supune întreaga diasporă ortodoxă – deci întreaga lume! – şi de a-şi rezerva dreptul exclusiv al acordării autocefaliilor şi autonomiilor în general tuturor Bisericilor Ortodoxe din lume, atât celor din prezent, cât şi celor din viitor, şi concomitent regulamentul şi cinul după bunul său plac (în aceasta şi constă chestiunea dipticelor, care nu înseamnă doar „rânduiala pomenirii la liturghie”, ci rânduiala Bisericilor la Sinoade ş.a.m.d.).
Mă înclin şi eu în faţa meritelor seculare ale acestei Patriarhii, adică ale marii Biserici a lui Hristos din Constantinopol, cât şi în faţa actualei sale cruci, nu mică şi nu uşoară, şi care după natura lucrurilor înfăţişează crucea întregii Biserici, după cuvintele Apostolului: „Când suferă un mădular, suferă tot trupul”. Prin urmare, recunosc rânduiala canonică şi primul loc de onoare între Bisericile Ortodoxe locale, egale în drepturi şi egale în cinstire. N-ar fi însă după Evanghelie, dacă i s-ar permite Constantinopolului, din cauza dificultăţilor în care s-a pomenit în prezent, să aducă Ortodoxia pe marginea prăpastiei, şi să legifereze canonic şi dogmatic anumite forme istorice care, la un moment dat, în loc să întraripeze Biserica, s-ar preface în cătuşe pentru ea şi pentru prezenţa ei primenitoare în lume. Să fim sinceri: comportamentul reprezentanţilor Patriarhiei Constantinopolitane în decursul ultimelor decade manifestă aceeaşi nelinişte nesănătoasă şi stare de spirit bolnăvicioasă, care în sec. XV a condus Biserica spre trădarea şi infamia de la Florenţa. Comportamentul din perioada robiei otomane a constituit un exemplu pentru toate timpurile. (Atât robia florentină cât şi robia turcă au reprezentat un pericol pentru Ortodoxie).
Astăzi situaţia este şi mai periculoasă: în acele vremuri Constantinopolul era un organism viu cu milioane de adepţi, care au depăşit repede criza impusă din afară şi ispita de a-şi jertfi credinţa şi împărăţia lui Dumnezeu pentru împărăţia pământească. Astăzi însă Constantinopolul are în dotare mitropoliţi fără popor, episcopi care nu au pe cine să conducă (adică, fără episcopii), şi care, ca atare, ar dori să ţină în mâinile lor destinele întregii Biserici! Destinul Bisericii nu se mai află şi nu se mai poate afla în mâinile împăratului sau patriarhului bizantin, şi nici în mâinile altcuiva din mai-marii lumii acesteia, nici chiar în mâinile unor pentarhii sau autocefalii în înţelesul limitat al cuvântului. Puterea lui Dumnezeu a lucrat în aşa fel, ca Biserica să se ramifice într-o mulţime de Biserici locale ale lui Dumnezeu cu milioane de păstoriţi. Mulţi dintre credincioşii acestei turme chiar în zilele noastre au pecetluit cu sânge continuitatea lor apostolică şi fidelitatea lor faţă de Miel (Hristos). La orizont se prefigurează apariţia unor noi Biserici locale, ca de pildă: cea Niponă, Africană, Americană, pe care nici o „super-biserică” de tip papistaş nu va putea să le priveze de libertate în Domnul (vezi Canon 8 Sinod III ecumenic), pentru că aceasta ar fi o încălcare a însăşi esenţei Bisericii. Fără toate aceste Biserici pare de neînchipuit rezolvarea oricărei chestiuni bisericeşti de interes universal, cu atât mai mult a unor chestiuni privitoare la ele însele, adică chestiunile diasporei. Lupta de veacuri împotriva absolutismului roman a fost lupta pentru libertate a Bisericilor locale, ca Biserici a toată lumea, soborniceşti, întregi şi depline în prezent. Oare vom merge iarăşi pe calea Romei căzute, ori ale unei „a doua Rome” ori ale unei „a treia” asemeni acesteia? Nu cumva Constantinopolul, care în persoana sfinţilor şi marilor săi ierarhi, a clerului şi poporului său, s-a împotrivit cu atâta curaj absolutismului papal şi roman, se pregăteşte acum să lase deoparte tradiţiile soborniceşti ale Ortodoxiei şi să le înlocuiască cu surogatele neo-papiste?…
6. Preafericiţi părinţi, noi, toţi ortodocşii, vedem şi simţim cât de importantă apare în prezent problema diasporei ortodoxe pentru Biserica Ortodoxă îndeobşte şi pentru toate Bisericile Ortodoxe în parte. Dar poate fi ea oare rezolvată în acel mod cum doreşte Constantinopolul sau Moscova, fără audierea şi participarea poporului binecredincios, a ierarhiei, a păstorilor şi teologilor acelei diaspore, care sporeşte cu fiece zi? Chestiunea diasporei, fără îndoială, reprezintă o excepţională chestiune bisericească. O altă problemă care, după părerea mea, ar putea fi dezbătută acum la un adevărat Sinod ecumenic al Bisericii Ortodoxe, este problema „ecumenismului”, aceasta fiind de fapt o chestiune ecleziologică, adică privitoare la Biserică ca organism divino-uman unic şi unitar, pus la îndoială de actualul sincretism ecumenic. Aceasta este legată şi de problema omului, căruia nihilismul ideologiilor moderne îi sapă groapa, nelăsându-i nici o speranţă în înviere. Amândouă aceste probleme pot fi rezolvate corect şi pravoslavnic numai reieşind din tematica divino-umană a Sinoadelor ecumenice din vechime. Prin urmare, cu toate că problema diasporei se impune cu atâta pregnanţă şi acuitate pentru Ortodoxia contemporană, există oare în ziua de astăzi condiţii care să-i asigure o rezolvare patristică, ortodoxă, justă la Sinod? Prezenţa tuturor Bisericilor la Sinodul Ecumenic este ea realmente liberă? Reprezentanţii multora dintre ele, şi îndeosebi a Bisericilor aflate sub regimuri ateiste ş totalitare, au ele oare posibilitatea să-şi exprime şi să-şi apere cu adevărat obiectivele ortodoxe? O Biserică care se leapădă de mucenicii săi poate oare să mai fie mărturisitoarea fidelă a Crucii de pe Golgota şi purtătoarea Duhului şi conştiinţei soborniceşti a Bisericii lui Hristos? Înainte de a se reuni Sinodul, s-ar cuveni să ne întrebăm: conştiinţa milioanelor de noi-mucenici înălbită prin sângele Mielului va reuşi oare să se facă auzită la acest Sinod? Practica istorică ne arată că, de fiecare dată când Biserica era pe cruce, fiecare membru al ei era chemat să apere Adevărul, nu să discute teme inventate ori să caute rezoluţii false la întrebări reale, „pescuind în ape tulburi” pentru realizarea unor ambiţii. Să cugetăm şi asupra următorului fapt: în timpul prigoanelor contra Bisericii nu se reuneau Sinoade ecumenice, ceea ce nu înseamnă că Biserica lui Dumnezeu în astfel de vremuri n-a acţionat şi n-a vieţuit soborniceşte. Dimpotrivă, aceasta era cea mai bogată şi mai rodnică perioadă a sa. După aceea, când s-a reunit Primul Sinod ecumenic, la acesta s-au adunat de asemenea şi episcopii-mucenici cu rănile şi cicatricile dobândite în focul suferinţelor, care au avut toată libertatea să mărturisească liber pe Hristos ca Dumnezeu şi Domn. Oare şi acum va adia duhul acestora, adică episcopilor asemănători ai vremurilor noastre li se va da oare cuvântul la Sinodul ce se pregăteşte, astfel ca Sinodul să gândească în Duhul Sfânt şi să grăiască şi să hotărască după Dumnezeu? Sau iarăşi vor ţine cuvântări cei ce nu sunt liberi de influenţa puterilor lumii şi veacului acestuia? Să luăm, bunăoară, gruparea episcopilor ruşi din străinătate care, necăutând la slăbiciunile lor omeneşti, poartă asupra lor rănile Domnului lor şi rănile Bisericii Ruse fugite „în pustie” de persecuţiile aidoma celor din timpurile lui Diocleţian, şi care dinainte au fost excluşi de la Sinod şi condamnaţi la tăcere de către Moscova şi Constantinopol. Nu e acesta oare un semn sigur că la Sinod conştiinţa mucenicească a Bisericii şi conştiinţa deplinătăţii bisericeşti nu va putea să se exprime şi că accesul îi va fi interzis, cum i-a fost interzis unuia din membrii şi martorii ei la adunarea Consiliului Mondial al Bisericilor de la Nairobi (mă refer la Soljeniţîn). Lăsăm îndeobşte la o parte întrebarea, cât de normal şi moral este ca, în timp ce Domnul nostru Iisus Hristos şi credinţa în El se răstignesc mai îngrozitor decât în oricare alte vremuri, urmaşii Săi discută cine să fie primul dintre ei; că în timp ce satana pândeşte nu numai trupul, ci şi sufletul omului şi al lumii, când omul este ameninţat de autonimicire, ucenicii lui Hristos sunt preocupaţi de aceleaşi întrebări şi în acelaşi mod, cum o fac actualele ideologii anti-creştine, ideologii ce vând Pâinea Vieţii pe un blid de linte?
7. Având în vedere cele expuse mai sus şi conştientizând cu durere starea Bisericii Ortodoxe contemporane şi a lumii în genere, care nu pare să se fi schimbat de la ultima mea adresare către sfântul Sinod Arhieresc (în mai 1971), conştiinţa mă sileşte să mă îndrept iară şi cu un apel şi rugăminte de fiu către Sinodul Arhieresc al Bisericii Sârbe muceniceşti: fie ca Biserica noastră Sârbă să se abţină de a lua parte la pregătirea aşa-zisului Sinod ecumenic şi de la participarea propriu-zisă la acest Sinod, întrucât, dacă acest Sinod, Doamne fereşte, va avea loc, de la acesta putem să ne aşteptăm doar la un singur lucru: schisme, erezii şi pieirea multor suflete. Reieşind din practica istorică apostolică şi patristică a Bisericii, un astfel de Sinod, în loc să vindece, va săpa noi plăgi în trupul Bisericii şi va izvodi noi suferinţe şi năpăstuiri.
Mă încredinţez sfintelor apostoliceştilor rugăciuni ale părinţilor Soborului Arhieresc al Bisericii Ortodoxe Sârbe
nevrednicul arhimandrit Iustin
Ajunul zilei Sfântului Iurie,
1977
2. Recunoscut mason şi prieten al anglicanilor, cu banii cărora a cumpărat scaunul de patriarh al Constantinopolului.
3. Şi acesta a fost dovedit ca mason.
4. Primul între egali.
