Sofia Samara

Sofia Samara, fiica lui Stavros şi a Atenei, s‑a născut în Tracia Răsăriteană. De acolo au venit în Haravghi‑Kozani, iar în anul 1938 au coborât în Veria. Ea era ultimul copil şi singurul care mai supra­vieţuia din cei doisprezece pe care îi născuse mama ei.

Părinţii ei erau săraci, dar foarte evlavioşi, mai ales mama ei. Mai târziu mama ei şi‑a pierdut lumina ochilor, dar a trăit o sută zece ani. Era oarbă, dar vedea unele lucruri într‑un alt chip.

Odată a vizitat‑o doamna Metaxia Gheorghiziki împreună cu fiul ei Teodor, iar Atena a întrebat‑o:

–   Copilul tău are cumva o problemă la picior?

Şi într‑adevăr, avea o problemă. Atunci bunica Atena a sfătuit‑o:

–   Nu te mâhni! Dumnezeu îi va da sănătate şi putere, dar să nu te revolţi pentru copilul tău, pentru această boală. Cu desăvârşire bine nu se va face nicio­dată, fiindcă aceasta este voia lui Dumnezeu, ca să nu‑L uitaţi pe Domnul, ci să vă rugaţi mereu.

Fiindcă era şi neştiutoare de carte şi oarbă, bunica stătea lângă uşa camerei ei şi rostea mereu Rugăciu­nea „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte‑mă pe mine, păcătoasa!”.

Fiica ei, Sofia, s‑a măritat, dar la vârsta de treizeci şi şase de ani a rămas văduvă cu trei copii, dintre care al doilea a murit. Sofia era foarte evlavioasă şi se îmbrăca ca o monahie. Iubea viaţa monahală, dar îndatoririle ei pentru copii au silit‑o să rămână în lume. Însă trăia, se nevoia şi se purta ca o monahie.

Stătea împreună cu mama ei într‑o cămăruţă foarte sărăcăcioasă, dar foarte îngrijită. Era o cameră dublă, despărţită nu printr‑o uşă, ci printr‑o pânză. În des­părţitura de dinăuntru se ruga şi tot acolo ardeau neîncetat paisprezece candele. Fitilele arse de la can­delă nu le arunca, ci avea un loc deosebi în grădină, ce semăna cu un cuib mic. Acolo le punea, apoi le acoperea şi spunea:

–   Hristoase al meu, la picioarele Tale le pun.

La şcoală nu a mers, dar a învăţat singură să citească. Citea numai cărţi religioase. Mintea ei, inima şi întreaga ei viaţă aveau ca centru pe Dumnezeu şi Biserica Sa.

Avea ca duhovnic un stareţ virtuos şi înzestrat cu darul discernământului, un preot din Tesalonic. Cu binecuvântarea şi cu sfaturile sale şi‑a dus până la capăt nevoinţa. În zilele de post şi în posturile rându­ite mânca fără untdelemn, iar în zilele de sărbătoare, când se făcea dezlegare, mânca numai peşte.

La miezul nopţii, pe la orele 1‑2, se scula şi se ruga de obicei în genunchi. Făcea multe metanii şi rugăciu­nea ei era însoţită de lacrimi. Se ruga mai întâi pentru toată lumea şi apoi pentru familia ei. Adeseori spunea:

–   Mai întâi să te rogi pentru lume şi abia după aceea pentru tine, ca să te miluiască Dumnezeu.

În vremea rugăciunii îşi aţintea atât de mult min­tea la cele cereşti, încât ai fi spus că era răpită la Cer. Dacă treceai pe lângă ea şi o scuturai, nu simţea nimic.

Avea mereu în mână şiragul de metanii, iar Rugăciunea lui Iisus lucra neîncetat înlăuntrul ei. Ştia pe de rost mulţi Psalmi şi tropare, de aceea cânta troparele multor Sfinţi. Îl iubea mai ales pe Sfântul Nicolae, pe care îl socotea ocrotitorul ei şi îi cânta troparul de multe ori pe zi.

Cu astfel de nevoinţe pe care le făcea, Sofia a primit darul străvederii. Astfel, putea să vadă în ce stare duhovnicească se afla fiecare.

O femeie o vizita adeseori pe Sofia şi odată a adus cu ea o prietenă de‑a ei din Tripotamo. Când Sofia a văzut‑o pentru prima oară, i‑a spus:

–   Olimpia, voi sunteţi nişte oameni buni, deşi sunteţi comunişti.

Uneori pe unii vizitatori nu‑i lăsa să intre în chili­oara ei. Când simţea că cineva nu era curat sufleteşte, îl lăsa afară de chilia ei, zicându‑i:

–   Nu vreau să te mâhnesc, dar stai acolo unde eşti, fă‑ţi cruce şi oriunde vei merge, dacă crezi, este acelaşi lucru.

Iar după ce acel om pleca, cerea iertare de la Maica Domnului, zicând: „Maica Domnului, iartă‑mă, dar aşa trebuia să se întâmple”. Iar atunci când acel om se pocăia, se spovedea, îşi schimba viaţa şi venea din nou, îl primea cu bucurie, zicându‑i:

 Sofia Samara cu mama ei Atena

–   Bine ai venit! Ce ai? Hai, vino să te ascult!

Şi discuta cu răbdare ore întregi, dar discuţia era numai pe teme duhovniceşti.

Avea o cruce cu care îi însemna pe cei bolnavi; o punea pe fruntea lor şi o lăsa acolo. Crucea stătea nemişcată de parcă era lipită şi nu cădea nici chiar atunci când acea persoană îşi pleca capul. Aceasta o făcea aproape cu toţi vizitatorii ei.

Sofia avea legături duhovniceşti şi cu alte stareţe virtuoase. Una dintre ele era Tatiana Savidu, cu care adeseori se ruga împreună. Cu alte două femei evla­vioase, Hariklia din Turcohori şi Elena din Zervohori, mergea într‑un loc liniştit şi se rugau multă vreme. Sofia îşi ridica mâinile, iar din Cer se pogora peste ea o lumină care semăna cu nişte sfere mici albastre şi luminoase.

Într‑o zi, după ce s‑a rugat destul în chilioara ei, s‑a aşezat puţin pe divan ca să se odihnească. Când o cunoscută de‑a ei a venit ca s‑o viziteze, a observat că Sofia avea chipul schimbat, fiindcă cu puţin înainte văzuse Îngeri. Şi aşa cum vorbea şi îşi plecase capul spre cunoscuta sa, aceea a simţit bună‑mireasmă venind dinspre capul Sofiei, întocmai ca cea răspân­dită de Sfintele Moaşte. Însă în timp ce vorbeau, a venit deodată un vânt puternic şi au simţit cum o putere diavolească a aruncat sub o bancă toate vasele de la bucătărie. Atunci Sofia şi‑a luat bastonul şi a lovit marmura, zicând:

–   Blestematule, pleacă de aici! Ce te‑a deranjat?

Odată a tăiat din grădina ei un crin şi l‑a pus înaintea icoanei Maicii Domnului. După un an de zile crinul a înflorit din nou. Aceasta se petrecea în fiecare an, începând din 1963 şi până în 1967. Mulţi care au văzut aceasta, spuneau:

–   Să mergem să vedem crinul bunicii Sofia care a înflorit.

În fiecare an crinul înflorea primăvara, iar apoi se usca.

Rugăciunea ei era puternică şi îi ajuta pe mulţi. Îi ajuta mai ales pe soţii care nu puteau avea copii. Mai întâi cerea de la ei credinţă.

–   Dacă nu crezi, spunea ea, va fi foarte greu să dobândeşti un copil.

Apoi o însemna pe soţie în chipul Sfintei Cruci cu acea cruce de lemn pe care avea înfăşurată o metanie subţire, îi punea pe soţi să se închine şi apoi se rugau.

O femeie din Veria i‑a făgăduit Sofiei că, dacă va dobândi copil, i‑l va da ca să‑l boteze. După zece ani a dobândit o fetiţă şi s‑a gândit să îi pună două naşe, pe Sofia şi pe sora ei. Sofia însă i‑a spus:

–   Nu se potriveşte ca să‑l boteze pe copil două femei. Haide, mergeţi cu binecuvântarea Maicii Domnului! Copilul să fie sănătos şi să‑l boteze cine vrea…

Pruncul însă în ajunul botezului s‑a îmbolnăvit. Atunci părinţii s‑au înfricoşat, căci se simţeau vino­vaţi, şi de aceea au mers la Sofia. Aceasta îi aştepta; a însemnat copilul cu Sfânta Cruce, l‑a binecuvântat şi s‑a rugat pentru el. Îndată pruncul şi‑a revenit şi apoi l‑au botezat.

O elevă de şaptesprezece ani din Nicomidia, pe nume Panaghiota, în timpul unei călătorii i‑au apărut nişte bube pe tot trupul şi s‑a umflat. Au dus‑o la nişte medici, dar nu i‑au găsit nimic. Atunci părinţii ei au dus‑o la Sofia. O femeie, care se afla acolo, povesteşte că au adus‑o cu un cearşaf, fiindcă nu puteau s‑o atingă deloc. Peste tot trupul avea răni din care curgea puroi. Sofia a binecuvântat‑o cu Sfânta Cruce, a uns‑o cu untdelemn din candela Maicii Domnului şi s‑a rugat. Apoi părinţii au luat‑o pe co­pilă şi îndată a început să i se îmbunătăţească starea, până când s‑a făcut cu desăvârşire bine. Panaghiota a continuat să vină la bunica Sofia pentru a‑i mulţumi şi a‑i cere sfatul. Mai târziu s‑a căsătorit, dar nu mai venea copilul dorit. Atunci a scăpat la ajutorul bunicii Sofia şi cu rugăciunea ei a dobândit un copilaş. Apoi Sofia a adormit în Domnul, dar ea nu a mai putut dobândi un alt copil.

O altă femeie era căsătorită de ani de zile, dar nu putea dobândi copii. Pentru aceasta a venit la bunica Sofia ca să‑i ceară să se roage pentru ea. După câtva timp a mers la medic şi a făcut analize. Când a primit rezultatele, a alergat plină de bucurie la Sofia ca să‑i spună că aşteaptă un copil şi să‑i mulţumească. Nici bărbatului ei nu‑i spusese încă. Sofia, de îndată ce a văzut‑o, i‑a spus:

–   Fiica mea, să ai naştere uşoară!

Deja ştia că aşteaptă un copil.

„Într‑o zi, povesteşte nora ei, a venit la noi ca să ne vadă. Aşa cum stăteam şi vorbeam, deodată mi‑a spus:

–   Acum trebuie să plec. Cineva are nevoie de mine şi mă caută.

Şi s‑a ridicat ca să plece, dar chiar în acea clipă a venit un taximetrist care o căuta pe soacra mea.

–   O cheamă nişte creştini din Volos, a explicat el.

–   Ştiu, ştiu. Vă aşteptam să veniţi. Mergeţi acasă la mine şi voi veni şi eu.

Veniseră nişte părinţi care aduseseră cu ei pe copilul lor paralizat care mergea în cârje. L‑au adus până la scări şi încercau să‑l ajute pe copil să urce. Atunci soacra mea l‑a însemnat în chipul crucii de departe şi i‑a spus:

–   Copilul meu, lasă cârjele! Fă‑ţi cruce şi nu te teme! Vino la Maica Domnului!

Şi cu ajutorul Maicii Domnului copilul a păşit pe picioarele sale, părăsind cârjele pentru totdeauna. Când părinţii au plecat, au mulţumit şi au lăsat bani. Atunci bunica s‑a mâniat şi le‑a spus:

–   De ce stricaţi acum toată lucrarea? De ce vreţi să pierdeţi binecuvântarea pe care aţi primit‑o? Nu vreau nimic. Să mergeţi cu binecuvântarea Maicii Domnului! Luaţi‑l pe satana (banii) de pe masă, căci îmi murdă­reşte binecuvântarea. Binecuvântarea nu se plăteşte. Mie Dumnezeu mi‑a dat în dar. Cum să iau acum bani?”.

Nu numai bani nu lua, dar nici untdelemn pentru candele nu primea. Însă toţi cei care primeau ajutor prin rugăciunile ei îi lăsau uneori şi câte o sticlă cu untdelemn la uşă. Atunci aceasta, supărată, îi spunea fiicei sale:

–   Copilul meu, de ce îmi fac asta? Nu ai văzut cine a lăsat‑o? Eu, slavă lui Dumnezeu, am pensia mea, am binecuvântarea Maicii Domnului. De ce să o pierd?

Se temea ca nu cumva să piardă binecuvântarea. Însă fiul ei se îndoia şi odată a întrebat‑o dacă a luat vreodată bani de la cineva. Atunci ea i‑a arătat mâi­nile şi i‑a spus:

–   Eu, fiul meu, am mâinile curate. Dacă aş fi vrut să iau bani, turnuri aş fi făcut. Dar Dumnezeu m‑a păzit şi am mâinile curate.

Altădată au adus la ea un bolnav şi Sofia a ieşit pentru puţin timp din chilia ei, dar apoi s‑a întors întristată, de parcă ar fi văzut ceva. După ce bolnavul a plecat, a spus doamnei Metaxia Gheorghiziki cu siguranţă:

–   Acesta va muri.

Şi într‑adevăr, după puţin timp am aflat că acela a murit.

Aceeaşi doamnă Metaxia povesteşte:

„Înainte de a merge la Atena pentru operaţia la picior a băiatului meu, bunica Sofia ne‑a spus să mergem la Biserica Sfântului Nicolae din Patrida ca să ne rugăm. Era pe la sfârşitul lui iunie. După ce am citit Paraclisul şi câteva tropare, bunica Sofia mi‑a spus:

–   Curăţă acest loc, copila mea, şi vom scoate agheasmă.

Eu însă m‑am mirat:

–   Cum este cu putinţă?

În cele din urmă am măturat şi am curăţat bine locul. Bunica a îngenuncheat, a făcut o adâncitură, iar atunci când a cântat: «Mântuieşte, Doamne, poporul Tău…», adâncitura s‑a umplut de agheasmă şi a început să se reverse afară. Emoţionată şi cutremurată de lucrul minunat pe care îl vedeam, am luat agheas­mă şi i‑am spălat copilului piciorul care îl durea. Bunica Sofia a adăugat:

–   Va veni timpul când aici va izvorî atâta agheas­mă, încât vor veni oameni de pretutindeni ca să se spele şi să se facă bine. Aici se vor petrece multe mi­nuni. Iar acest deal pe care îl vezi se va umple de case.

Şi într‑adevăr, aceasta mi‑a spus‑o în 1964, iar acum locul s‑a umplut de case. Sunt aşa‑zisele «Fitiarika». Agheasma a izvorât şi a tămăduit pe mulţi până la adormirea ei, după aceea însă izvorul de agheasmă a secat”.

Pe bunica Sofia cea binecuvântată o vizitau mulţi oameni care veneau din toată Grecia. Virtutea şi Harul pe care le avea atrăgeau sufletele ce erau însetate de cuvintele ei insuflate de Dumnezeu şi care cereau rugăciunile ei. Nu numai mireni, ci şi preoţi din Veria, precum părintele Grigorie Sofos, părintele Vasilie Bahţevavis, părintele Constantin, părintele Sosipatru Pitulias şi un tânăr care acum vieţuieşte în Sfântul Munte îi cereau ajutorul.

Mergea adeseori la mitropolie şi avea evlavie la un oarecare părinte Pavel din Trapezunda. Acesta a rămas văduv de tânăr cu patru copii. Era evlavios şi vrednic de respect.

Odată, pe când vorbea cu fiul ei, bunica Sofia i-a spus:

–   Ei, fiul meu, eu voi pleca. Acum nu‑mi poţi în­chide calea. La începutul săptămânii voi pleca.

El însă nu a înţeles şi a întrebat unde merge. Atunci i‑a explicat din nou:

–   Acum nu poţi să‑mi închizi calea, aşa cum ai făcut atunci când mi‑ai dat trei ani prelungire.

Atunci se îmbolnăvise de ileus. Fiul ei a dus‑o la spital, i‑au făcut operaţie şi a mai trăit trei ani. Fiul ei povesteşte:

–   În ziua când a adormit, eu lucram la construcţii şi sora mea s‑a dus să o vadă. Mi‑a telefonat şi mie şi am venit repede. De îndată ce m‑a văzut, a clătinat din cap şi a spus: «Plec». Şi apoi a adormit”.

A adormit în ajunul Înălţării Sfintei Cruci, pe 13 septembrie 1983. Chiar şi după adormirea ei oamenii continuă să meargă la chilioara ei să se roage şi să ceară rugăciunea ei pentru problemele lor.

Veşnică să fie pomenirea stareţei Sofia! Amin.

Extras din cartea Asceți în lume, Editura Evanghelismos – 2009.