Preot Crin-Triandafil Theodorescu
Iubite prieten necunoscut, vă mulțumesc pentru cuvintele bune și pentru că mi-ați citit cartea, asta ultimă, cu cerșetoria de albastru. V-am citit mesajul obosit deja, seara, întorcându-mă de la cimitir, știți, în fiecare an Ea mă duce la morții ei, într-un sat din munți, sub păduri, unde mă pune să dau cu sapa pe pieptul bunicii, al străbunicii Ei, cea cu care a dormit în pat până când i-am întâlnit ochii și mi s-a lipit sufletul de Ea, să dau cu sapa pe pieptul tatălui Ei. Facem un fel de agricultură a învierii, o agricultură sacră, dumnezeiască. Mi-s mâinile crăpate de la cazma, sunt obosit, m-am întors dintr-o lungă călătorie inițiatică, în lumi îndepărtate, am citit mesajul dumneavoastră, am închis laptopul și am plâns în hohote. Nu mi-e rușine să spun asta, nu mi-e rușine să plâng, indiferent cine mă privește și mă judecă. Durerea pierderii fiului dumneavoastră, în floarea vârstei sale, atât de năpraznic și atât de atroce, accidentul acela la care ați fost martor, la o întindere de braț de a-l salva, durerea dumneavoastră m-a sfâșiat până la os. M-am întrebat cum de nu sunteți nebun, cum de n-ați murit de atâta atrocitate, remușcare, de nesomn și spaimă. Am închis ochii și m-am gândit cum ar fi dacă mi-aș pierde și eu fiul. Unicul meu fiu, lumina ochilor mei. Rodul rugăciunii inimii mele, născut surprinzător, în ciuda tuturor diagnosticelor medicale. Plutesc în durerea asta de câteva ore și nu mai știu dacă e durerea mea sau a dumneavostră, dacă mi-a murit mie fiul sau dumneavoastră, dacă eu sunt dumneavoastră și nu mai știu nimic. Un singur lucru știu, singurul lucru de care inima mea desculță nu se va dezbrăca vreodată. Singura mea dogmă, cea cu care a început și cu care se va termina zbaterea pieptului meu. Că Hristos a înviat.
Aș vrea să vă povestesc ceva și vă cer iertare, printre lacrimi, că nu sunt în stare de mai mult. Sunt doar un om mărginit, înfricoșat, la marginea propriei vieți, tremurând pentru cei dragi ai mei.
Eram la Ierusalim, știți, acolo de unde a început totul. Mihai al meu avea vreo 16 ani, Ea rămăsese acasă, să-și spele și hrănească părinții bolnavi, eram la Ierusalim, la Biserica Învierii, la mormântul Desculțului meu. Mihai, la anii aceia, aproape mă sfida. Frondă adolescentină, trântea ușile în nasul tuturor credințelor mele, purta în ureche un cercel negru și odios, semn al rebeliunii și al patricidului etic, căci toți am avut o vârstă a revoltei, toți. Ne-am așezat la coada aceea lungă de oameni pioși, și deși pioși, înghesuiți și fără răbdare, două ore a durat. La început a oftat plictisit. Se mișca de pe un picior pe altul, întrebându-mă în răstimpuri de ce e necesar să facem asta și de ce tocmai el și cu ce-a păcătuit în viața lui scurtă ca să primească un tată așa de absurd. Pe măsură ce treceau minutele și ne apropiam de ușa mormântului lui Hristos se schimba ceva în el. O tăcere și-o seninătate matură, înfiorătoare ca o lumină fără explicație, coborau în valuri delicate pe fața lui imberbă. La un moment dat l-am observat scoțându-și cu discreție cercelul cel negru din ureche și strecurându-l în buzunar. Apoi, deodată, a început să șoptească rugăciuni. Iar eu să plutesc, la marginea unei recunoștințe fără seamăn. Că ce fericire mai mare poate avea un tată decât plinătatea copilului său? Deplinătatea lui, așa cum a fost copilul dumneavostră în ziua accidentului?
Mai erau câțiva oameni, deja tremuram de emoție, acolo, la ușa mormântului Înviatului meu era un călugăr înalt, în reverendă neagră, de-un negru morbid și absolut, cu o figură de granit cioplit cu barda, mai rece ca Antarctica, cu niște priviri ca niște cuțite foarte ascuțite. Știți, eu privesc ochii oamenilor cu multă atenție, uneori îmi închid urechile să nu mă vrăjească mierea din gura lor și le privesc ochii. Călugărul acela era mort. Simțeam asta, dar nu-mi păsa, copilul meu era în extaz, plutea în prefericirea învierii, că despre asta e vorba la Sfântul Mormânt, și chiar înainte să intrăm noi, deodată, călugărul cu alură de Cerber a oprit mulțimea, a instalat doi baluștri de metal și pe culoarul creat, în plecăciunile lui umile, au intrat în mormântul Domnului niște miliardari ruși de vârstă cel puțin septuagenară, însoțiți de niște nepoțele nubile și cu buze cu volumetrie artificială.
M-am prăbușit. Am plâns de rușinea lui Mihai; copilul meu, crescut în credința bazileilor Polisului, asista la cea mai dezgustătoare reinterpretare postmodernistă a sărutului trădării. Mihai privea totul cu ochii celui curat, în inima căruia nu există nuanțe pentru trădare, justificare pentru sperjur, acoperire pentru vinderea lui Hristos.
Vă mărturisesc, niciodată n-am fost mai aproape de a-mi pierde credința ca atunci, niciodată, m-am aflat la marginea propriului mormânt. Doar Celpurureadesculț, umilit până la cruce, vândut iar și iar, îmi șoptea, fără cuvinte, pe-o undă de sistolă, să cred, să aștept, să iubesc. Cum de n-am căzut din credință în secundele acelea, asta e minunea cea mai zăpăcitoare e vieții mele de cerșetor străveziu.
Târziu, în murmurul mulțimii revoltate, au ieșit din mormânt miliardarii, fără să privească în jur, de mână cu nepoțelele, înconjurați de haidamaci protectivi cu rol de soldați romani răstignitori. Apoi am intrat noi, ne-am prăbușit alături, tată și fiu, în lacrimi, lângă lespedea unde a zăcut Cel Mort și Înviat din morți, Domnul inimii mele. Câteva secunde, doar câteva, căci sub imperiul emoției mulțimii, simțind furia mocnită a creștinilor jigniți până în adâncuri, călugărul acela a băgat capul și a strigat gata, ridicați-vă, ieșiți. Și am ieșit, am ieșit.
Mocnea în mine o revoltă fără margini, m-am oprit în fața lui, era mai înalt ca mine cu două capete bune și barba lui cenușie îmi flutura în dreptul ochilor, și l-am certat. I-am spus că și eu sunt preot, că l-a vândut pe Cel din mormânt, pe arginți, în fața poporului Său, că e vinovat nu doar de cântărirea Învierii în bani, ci de durerea din inimile celor care priviseră vânzarea. Vorbeam mult, dens, în engleza mea pocită, și deodată Mihai m-a luat de mână, tată, zice, încetează. Ăsta nu știe engleză, tu nu vezi că nu înțelege? Am tăcut și l-am privit, avea o față imobilă ca un tablou rece într-o galerie de marmură, am oftat și mi-am luat copilul de mână, am îngenuncheat doi pași mai încolo, să mulțumim cerului pentru fericirea de a fi sărutat locul începutului tuturor. Și deodată, pe umăr, o bătaie pe umăr, o palmă mare, grea, neagră, mă întorc, era călugărul, și-mi zice în engleza cea mai academică pe care-am auzit-o, Părinte, am greșit, iartă-mă, dacă vrei te las să intri înapoi în mormânt cu copilul tău și te las să stai cât vrei tu.
Inima mea răspunsese deja, dar l-am întrebat pe Mihai, era în genunchi și ochii lui albastri, sculptați din val de Egee, se lipiseră de inima mea, Mihai, ce părere ai, auzi ce ne propune, ce zici?
Și atunci Mihai a deschis gura și a zis așa.
Tată, nu știu dacă o să mă mai întorc vreodată în Sfântul Mormânt. Și nici nu mai e necesar. Ce am simțit acolo, Învierea, o să-mi ajungă pentru tot restul vieții. Nu, nu vreau să intrăm. Am deja totul.
Iertați-mă pentru cuvintele mele lungi și proaste. Atâta doream să vă spun, atâta doream să vă mărturisesc, că cine a înțeles Învierea nu se mai teme de moarte, de vânzare, de păcat și de draci cu coarne. Că Domnul nostru a ieșit din mormânt împotriva firii, călcând desculț pe moarte cum calcă unii pe inimile noastre, transformând cea mai mare durere în cea mai mare bucurie.
Să strigăm, amândoi, Hristos a înviat! Să nu vă temeți, și dacă vă temeți, să nu deznădăjduiți, cine are Învierea Domnului are cheia tuturor mormintelor, chiar și a mormântului propriului copil. O să ne revedem toți, morți întâi și morți ceva mai încolo, în lumina care izvorăște din mormântul din Ierusalim, toți. Că precum este slava Domnului așa e și mila Lui, și câtă e slava Domnului, doi kilometri, cinci ani lumină, zece kile? E fără margini, întreagă, deplină, și în deplinătatea ei e inima copilului dumneavostră pierdut aici și câștigat în veșnicie.
Mai răbdați puțin. Așa, cam cât restul vieții care v-a mai rămas. Slujiți-vă soția în durerea ei, îmbrăcați-vă fiica cu bunătate, mergeți pe stradă beat de fericirea Învierii și faceți bine celor din jur, îmbrățișați leproșii lumii și împărțiți-vă hamburgherul și cafeaua cu cei săraci, ajutați cât puteți că pentru asta nu am murit încă noi, cei care așteptăm veșnicia, să fim sarea pământului și să-I strigăm Învierea pe ulițe.
Și să-mi scrieți adresa unde locuiți. Vreau să vin să vă îmbrățișez, cu toți morții mei din piept. Cu Hristos Cel Desculț și bun cu cei săraci. Săraci în fii, săraci în tați. O să vin, nimic nu o să zic, vă iau în brațe, o să plângem amândoi și o să mă întorc pe potecile unde Dumnezeu a îngăduit să pășesc, un timp, în așteptarea Marii Clipe.
Hristos a înviat!
În fotografie, șoseta băiatului meu, de pe vremea când scâncea la pieptul Ei. O țin în portofel, alături de actul de identitate, când mă scurmă dorul de el o scot și o adulmec să-mi amintesc seria și numărul de pe actul veșniciei mele.
Hristos a înviat!
