Moșii de iarnă… prilej de întristare și prilej de bucurie deopotrivă. Pentru că Biserica nu-i uită niciodată pe cei care au trecut la Domnul înaintea noastră. Ea îi poartă în rugăciune pe bunicii, străbunicii și toți cei dragi care au adormit. Nimeni nu este lăsat în uitare. Bunăoară, Sâmbetele Moșilor sunt zile special-dedicate pomenirii lor, zile în care Biserica „adună” rugăciunile noastre și le înalță către cer, pentru mântuirea celor de dincolo. Astfel, aceste zile ale „Moșilor” nu sunt doar momente de aducere aminte, ci ocazii potrivite pentru a ne uni în rugăciune pentru sufletele adormiților noștri și, prin jertfa noastră, să ne alinăm dorul de ei.
Dacă în anii trecuți v-am spus cum se scrie corect un pomelnic pentru cei adormiți, ori de ce avem nevoie de vin la pomenirea morților, dar și despre tradiția sărindarelor, anul acesta, în preajma sâmbetei Moșilor de iarnă, ne-am gândit să vă aducem înainte un subiect interesant: etimologia cuvântului „colivă”, pe care cu siguranță mulți dintre dumneavoastră n-o cunoașteți. Astfel, […], aflăm de această dată care este este legătura dintre colivă, preparatul din arpacaș pe care îl oferim de pomană pentru sufletele celor adormiți, și o monedă din aur – cea care i-a dat acest nume. Detalii, în rândurile de mai jos!
Sâmbăta, ziua pomenirii celor adormiți
Mai întâi, să reținem câteva informații esențiale. Părinții Bisericii au hotărât ca dintre toate zilele unei săptămâni, sâmbăta să fie consacrată prin excelență pomenirii celor adormiți întru dreapta credință, zi în care noi, rudele lor și toți cei care le suntem urmași să ne amintim de ei prin slujbele de parastas și prin milosteniile pe care le facem pentru sufletele lor.
În ceea ce privește sâmbăta Moșilor de iarnă, faptul că aceasta a fost așezată înaintea Duminicii lăsatului sec de carne, denumită și a Înfricoșatei judecăți, nu este o simplă întâmplare, ci are o semnificație profundă. Mai precis, pomenirea celor adormiți în această zi simbolizează adunarea în rugăciune a tuturor strămoșilor noștri și evocă A Doua Venire a Domnului nostru Iisus Hristos, fiind un fel de anticipare a adunării tuturor oamenilor, vii și morți, din întreaga lume, înaintea Judecății de Apoi. Această idee este exprimată în a doua cântare din Canonul pentru cei adormiți: „Doamne, Cel ce primești din cele patru margini ale lumii pe cei ce au adormit cu credință, în mare sau pe pământ, în râuri, în izvoare sau în lacuri și în fântâni, pe cei ce s-au făcut mâncare fiarelor și păsărilor și târâtoarelor, pe toți îi odihnește”.
Sfântul care a „inventat” coliva
Așa cum știți, în aceste sâmbete dedicate prin excelență pomenirii celor adormiți, preparatul nelipsit este coliva, „inventată” – dacă putem spune așa – de către Sfântul Teodor Tiron, în urma unei minuni pe care a săvârșit-o la 50 de ani după trecerea sa la cele veșnice. Pe scurt, se spune că împăratul Iulian Apostatul (361-363), amintindu-și că în prima săptămână a Postului Mare creştinii țin post aspru, a dat ordin guvernatorului orașului Constantinopol să stropească toate proviziile din piețele de alimente cu sângele jertfit idolilor. În acest context, Sfântul Teodor Tiron i s-a arătat în vis Arhiepiscopului Eudoxie al Constantinopolului și i-a poruncit să anunțe tuturor creștinilor să nu cumpere nimic din piață, ci să pregătească singuri grâu fiert cu miere, adică coliva din zilele noastre. Ca o recunoaștere a acestei mari minuni, Biserica noastră îl cinstește pe Sfântul Mare Mucenic Teodor Tiron în prima sâmbătă din Postul Paștelor, cunoscută și sub denumirea de „sâmbăta colivelor”.
De unde vine cuvântul „colivă”?
Dacă această minune este tot mai cunoscută în rândurile credincioșilor noștri, peste etimologia termenului „colivă” s-a așternut, parcă, un strat de praf. Nimeni n-a mai vorbit în ultimii ani despre proveniența acestui termen și despre evoluția sa istorică.
Din punct de vedere etimologic, „coliva”, care în limba greacă reprezintă forma plurală a termenului „kollybo” (κόλλυβο – un cuvânt destul de rar folosit), provine din cuvântul „κόλλυβος” (kollybos), care înseamnă o monedă mică sau o greutate mică de aur. În perioada elenistică (adică, între secolele IV-I î.Hr.), forma plurală neutră a acestui termen, „κόλλυβα” (kollyba), a dobândit sensul de „plăcinte mici din grâu fiert”.
Curioasă, totuși, legătura cu acel „kollybos” – o monedă mică din aur. Cercetând, am găsit o posibilă legătură și o împărtășim, din nou, cu dumneavoastră, cititorii noștri. Explicația o regăsim, se pare, în ritualurile de înmormântare ale Greciei Antice, unde Charon era feribotierul care transporta sufletele celor decedați peste râul Stix, un râu ce despărțea lumea vie de lumea morților, în regatul subteran al lui Hades. În viziunea grecilor și romanilor, pentru a putea face această trecere, sufletul unui decedat trebuia să-i plătească o taxă feribotierului Charon, iar moneda folosită pentru acest plată era obolul.
De obicei, pentru a se asigura că sufletul putea plăti această taxă, rudele celui decedat puneau o monedă în gura sa înainte de înmormântare. Obolul folosit era, adesea, o monedă mică, uneori un obol sau o monedă similară, care reprezenta simbolic moneda necesară pentru „transportul” sufletului. Această practică este reflectată în numeroase surse literare, iar Lucian din Samosata, satiristul grec, este unul dintre cei care menționează expres „obolul lui Charon” în lucrările sale, subliniind importanța acestei monede ca element al călătoriei sufletului către regatul lui Hades. De asemenea, diverse descoperiri arheologice, cum ar fi monede găsite în gura unor cadavre sau în morminte, confirmă această practică în lumea greco-romană.
Odată cu venirea creștinismului, adepții noii religii au renunțat la ritualurile pagâne, deci și la obolul dat lui Charon. În creștinism, credința în viața veșnică și nemurirea sufletului a înlocuit aceste practici mitologice legate de plata pentru trecerea în lumea de dincolo. Totuși, este fascinant că, deși au renunțat la obol și la înțelesul său păgân, creștinii au păstrat o legătură simbolică cu termenul κόλλυβος (kollybos), care inițial desemna o monedă mică sau o unitate de greutate. În locul ritualului pagân al obolului, creștinii au adoptat un alt act simbolic în tradițiile lor funerare: coliva – un dar și o jertfă pentru mântuirea celor adormiți. Una dintre cele mai profunde explicații ale pregătirii colivei pentru sufletele celor trecuți în veșnicie îi aparține Părintelui Nicodim Măndiță. El spunea că grăunțele de grâu îndulcite cu zahăr sau cu miere înseamnă credința și nădejdea că sufletul celui ce a murit va avea o viață dulce și plăcută, dincolo de mormânt.
Așadar, coliva reprezintă un simbol vizibil al credinței noastre, o mărturie a nemuririi celor dragi care au trecut în lumea celor drepți, un act ce reflectă nădejdea în viața veșnică. În lumea agitată în care trăim, ar putea părea că acest ritual este învechit și fără o semnificație teologică profundă. Totuși, dacă privim mai atent, vom observa că acest preparat a reușit să supraviețuiască prin vremuri de războaie, foamete, pandemii, epidemii și secete, și a ajuns până în ziua de astăzi. Poate că tocmai acest fapt este semnul unei tradiții neclintite, care continuă să întărească legătura noastră cu cei dragi, adormiți întru Dumnul. Și poate că, din lumea celor adormiți, străbunii noștri își amintesc cu dor de grâul rodit de câmpurile de altădată și de mierea dulce de acasă…
Sursa: http://blog.bizanticons.ro.
