Un ucenic al unui bătrân căra în spate o povară de la mare până la Coliba lor de la Schitul Sfintei Ana. Era tânăr și dintr-o familie bogată, iar multa osteneală parcă îl nemulțumea. De aceea l-a rugat pe starețul său să-i îngăduie să folosească un catâr, ca să care de la mare cele necesare.
Bătrânul cunoscându-i slăbiciunea, i-a îngăduit să folosească catârul pentru treaba aceasta.
Într-o zi, urcând cu catârul încărcat cu povara sa, la o cotitură, acolo unde este locul cel mai greu al cărării (ce duce spre Sfânta Ana Mică), vede un tânăr îmbrăcat în veșmânt alb ținând în mână un burete, cu care le ștergea sudoarea de pe fruntea tuturor părinților care treceau și îi tămâia. Atunci s-a apropiat și el și și-a întins fruntea, așteptând să-l șteargă. Însă tânărul, în loc să-l șteargă pe el, l-a șters catârul pe frunte. Când monahul s-a arătat nemuțumit de gestul acelui tânăr, acela i-a spus:
– Frate, eu îi șterg, îi tămâiez și le plătesc numai acelora care se ostenesc și asudă, iar nu pe cei care caută odihnă aici.
După ce a spus acestea, acel tânăr s-a făcut nevăzut. După această lecție, tânătul monah nu a mai întrebuințat altă dată catârul, ci cu bucurie căra el povara în spate, ca și ceilalți părinți.
