Preot Alexandru Lungu
Dintre cele mai grele și apăsătoare conversații pe care le port aproape zilnic, acelea care sunt greu de depășit, scos din minte, date uitării, lăsate la ușă, sunt cele în care subiectul principal este un copil. Copiii bolnavi, în general cei cu probleme oncologice, sunt de departe cele mai dureroase realității ale zilei. Între miile de pomelnice citite de-a lungul preoției, câteva sute de nume sunt ale unor astfel de suflete. În cei aproape 10 ani de preoție, am avut binecuvântarea să mă rog și să primesc și diagnosticul vindecării din partea unor astfel de prunci. Nu știu care ar fi procentul și nici nu vreau să mă raportez astfel la situația respectivă, ar fi o lipsă de încredere în Pronia lui Dumnezeu. Știu că niciun om de pe fața pământului nu se naște pregătit și nu își imaginează cum ar putea să se trezească a doua dimineață după ce ar primi un astfel de diagnostic. Însă am primit lecții cu adevărat puternice, dovezi ale curajului și credinței, tocmai de la astfel de părinți. Oameni care si-au dedicat toată energia și timpul salvării propriilor copii. Unii au reușit, alții nu. Nici măcar unul din cei pe care îi cunosc nu au folosit vreodată această suferință, încercare, pentru a-și abandona credința. Chiar și cei care au epuizat toate resursele medicale, rugăciunile, urletele către Dumnezeu, atunci când s-au aflat în fața unui final greu, toți au reușit să își păstreze mai departe credința.
Scriu aceste rânduri aparent tulburătoare, cu gândul la o altă categorie de oameni, mulți tineri, în general femei, dar nu neapărat, care se luptă de luni de zile, alții de ani, cu depresii, anxietăți, fiind consumatori de pastile. Mulți cu gânduri sinucigașe, alții cu tentative eșuate sau dejucate la timp de prieteni, părinți, oameni care au citit printre degete semnele evidente ale bolilor cu care se confruntă cei apropiați. Duhovnicul este parte a terapiei, iar spovedania și Împărtășania, medicamentele extrem de importante în vederea obținerii vindecării. Nu însă toate depresiile se vindecă doar prin spovedanie și Împărtășanie. Știu preoți, cu care am conversat de-a lungul timpului, care, deși au acces nelimitat la Potir, se luptă cu depresii severe.
Sufletul omului este ca o baterie. De unde dai mai trebuie și pus din timp în timp. Niciun om nu poate dărui la nesfârșit fără să se simtă la un moment dat epuizat. Când nu mai putem, este imperios necesar să ne oprim din tot ceea ce făceam până atunci și să căutăm surse de reîncărcare. Familia, Biserica, prietenii, un bun psiholog, natura, lecturile, filmele, excursiile, orice te poate deconecta din alergătura de zi cu zi.
Depresia este o boală care te măcină prin interior și care îți puroiază sufletul asemenea unui cancer. Semnele vin uneori în fazele terminale, iar tratamentul se începe prea târziu. Depresia nu este o rușine, nu ar trebui să fie. Indiferent de statutul social, financiar, religos, depresia există și face zilnic mii de victime, de la tineri de 12-13 ani până la oameni ajunși la maturitatea vieții. Strigătul este necesar.
Familia devine prima pernă de salvare. Rugăciunea trebuie să fie dublată de dialog. Mult dialog. Însă depresia se vindecă și noi trebuie să înțelegem, ca și Iov, faptul că Dumnezeu ne poate ridica din mormanul de gunoi și reașeza din nou în postura omului deplin și sănătos. Sus inima! Sus!
