Taborul – cunoașterea prin lumină a Domnului

Schimbarea la Față a Mântuitorului este un moment esențial din viața Domnului nostru Iisus Hristos, care a avut loc cu puțin timp înainte de Pătimirea Sa și a avut drept scop să-i întărească pe Ucenicii Săi în vederea evenimentelor ce urmau să aibă loc. Într-un mod simplu și concis, evangheliștii sinoptici arată că Iisus „S-a schimbat la față înaintea lor”, adică înaintea celor trei Ucenici Petru, Iacov și Ioan, fără a descrie în sine evenimentul Schimbării la Față. Cei mai mulți dintre Părinții Bisericii care au vorbit despre Schimbarea la Față confirmă natura necreată, dumnezeiască, a luminii care s-a arătat Apostolilor. Lumina pe care au văzut-o Apostolii pe Muntele Tabor este proprie lui Dumnezeu prin fire.

Veșnică, nesfârșită, existând în afară de timp și spațiu, ea apărea în teofaniile Vechiului Testament ca slavă a lui Dumnezeu. E o apariție înspăimântătoare și de nesuportat pentru creaturi, fiind exte­rioară, străină firii omenești înainte de Hristos, în afara Bisericii. Pentru aceasta, după Sfântul Simeon Noul Teolog, Pavel a fost orbit și trântit la pământ de apariția luminii dumne­zeiești, pe drumul Damascului, neavând încă credința în Hristos. „Căci așa cum o rază de soare intrând undeva într-o casă întunecoasă, rănește și străpunge întunericul ca o săgeată, tot așa și cuvântul de Dumnezeu insuflat al unui bărbat duhovnicesc și cuvios se face ca o sabie cu două tăișuri în inima omului trupesc, provocându-i durere”, spune Sfântul ­Simeon Noul Teolog.

Întrucât „Cuvântul este lumina ce luminează pe fiecare om” (Ioan 1, 9), în clipa întrupării, Lumina dumnezeiască s-a concentrat în Hristos Dumnezeu-Omul, în Care sălășluia trupește plinătatea Dumnezeirii. Aceasta înseamnă că natura umană asumată de Hristos era îndumnezeită prin unirea ipostatică cu firea divină, că în Hristos, în timpul vieții Sale pământești, a strălucit totdeauna lumina dumnezeiască, rămasă nevăzută pentru cea mai mare parte dintre oameni. Schimbarea la Față nu a fost un fenomen circumscris în timp și spațiu: în acel moment pentru Hristos, chiar în firea Sa umană, n-a urmat nicio schimbare, ci schimbarea s-a produs în conștiința Apostolilor, care, pentru un anumit timp, au putut vedea pe Învățătorul lor așa cum era El, strălucind de lumina cea veșnică a Dumnezeirii Sale. Slava Dumnezeirii se face slava trupului. „Nu era numai a trupului slava aceasta, ci și a firii dumnezeiești care, unită într-Unul din sfintele ipostasuri ale ei cu acel trup închinat, și-a vărsat în el toată slava și toată strălucirea ei dumnezeiască. Cum se poate spune deci că Dumnezeirea, strălucirea și slava acelei firi mai presus de ființă, acum este, acum nu este, venind și trecând, apărând și dispărând, nu ascunzându-se de cei nevrednici, ci trecând în neființă ca fantomele?…În această lumină văzându-L Apostolii pe Domnul schimbat la față s-au mutat din trup în Duh mai înainte de a sfârși viața în trup. Vezi că n-a fost văzută acea lumină prin simțurile nepreschimbate prin Duhul? De aceea, nici nu s-a arătat celor din apropiere, deși strălucea mai puternic decât soarele”, afirmă Sfântul Grigorie Palamas.

Strălucirea de fulger a lui ­Iisus Cel transfigurat o regăsim la Marcu 9, 3 prin descrierea animată a evanghelistului că veș­mintele lui Iisus s-au făcut „albe foarte, ca zăpada”. Faptul că strălucirea de fulger este dincolo de experiența lumii acesteia este arătat prin declarația simplistă din continuarea versetului: „Cum nu poate înălbi așa pe pământ înălbitorul”. Este vorba de o strălucire care nu e specifică lumii acesteia empirice, ci lumii viitoare, așa cum se vede din descrierile celor drepți în lumea viitoare. „Schimbarea la Față ne va lumina în veacul viitor în chip neîncetat și fără sfârșit, cu raze atotstrălucitoare, ca pe unii ce vom fi atunci pururea cu Domnul”, afirmă același sfânt ierarh al Tesalonicului.

Schimbarea la Față, după relatarea paralelă a lui Luca, are loc când Iisus Se roagă (Luca 9, 29) – prin urmare momentul comunicării cu Tatăl ceresc constituie cadrul temporal cel mai potrivit pentru arătarea strălucirii dumnezeiești. Tradiția ascetică a Răsăritului cunoaște multe cazuri în care asceții care se rugau au trăit prezența luminii dumne­zeiești în jurul lor sau au fost văzuți de alții plini de dumnezeiasca lumină.

Textul biblic ne spune că „li s-au arătat Ilie împreună cu Moise și vorbeau cu Iisus”. Doi bărbați ai Vechiului Testament, unul reprezentant al prorocilor și altul al Legii, discută în legătură cu „sfârșitul Lui, pe care avea să-l împlinească în Ierusalim” (Luca 9, 31). Este specific faptul că, deși din punct de vedere istoric precede figura lui Moise, aici este așezat în față Ilie, despre care textele iudaice vorbesc că va reveni pe pământ ca un înaintemergător al lui Mesia. La Evanghelistul Luca este clar că așezarea mai întâi a lui Ilie (despre care, de altfel, se vorbește și imediat după istorisire în versetul 9, 11 ș.u.) indică începutul epocii eshatologice, a lumii noi a lui Dumnezeu, în care se împlinesc, în persoana lui Iisus, toate câte le-au vestit Legea şi prorocii. „Moise și Ilie li se arată celor trei Apostoli vorbind cu Hristos despre sfârșitul Lui, adică despre moartea și Învierea Lui, care Îi vor aduce Lui ca om strălu­cirea asemenea Soarelui. Se arată prin aceasta atât faptul că din El ca Dumnezeu iese lumina, prin uma­nitatea Lui, și nu din ei, cât și faptul că lumina Lui nu e contrazicere cu jertfa Lui, ca a Celui ce-Şi arată iu­birea care a mers până la jertfă. Dar prin aceasta se arată că relația noastră viitoare cu suprema lumină a bunătății va fi și o comunicare dialogică prin trup, deci trupurile noastre vor viețui și ele în legătură cu trupul Lui și într-o comunicare tainică cu El prin Tru­pul Lui. Și aceasta arată că va fi o convorbire reală a noastră cu El. Pe lângă aceasta ea arată că va avea loc o transfigurare sau o îndumnezeire a întregului cos­mos, deci şi a celui material”, comentează Părintele Dumitru Stăniloae.

Scriptura ne spune că „trezindu-se Petru și cei ce erau cu dânsul au văzut slava lui Hristos” (Luca 9, 32). Evanghelistul Matei măr­turisește că lui Iisus „I-a strălucit fața ca soarele, iar veș­mintele Lui s-au făcut albe ca lumina” (Matei 17, 2). Prin aceasta le-a arătat că este Dumnezeu, „Cel ce se îmbracă cu lumina ca și cu o haină” (Psalm 103, 2). Sfântul Grigorie Palamas explică: „Petru după ce a spus că a văzut în muntele cel sfânt slava lui Hristos, lumina care, deși sună străin la spus, a luminat și auzurile – a văzut doar acolo și un nor luminos din care se auzeau cuvinte. După ce a văzut, aşadar, aceas­tă slavă a lui Hristos, zice: «Și avem cuvântul prorocesc mai întărit» (2 Petru 1, 19). Care cuvânt prorocesc îl aveți mai întărit fiind învățați de vederea luminii, o, văzători de Dumnezeu? Care altul decât că Dumnezeu «Se îmbracă cu lumina ca și cu o haină»? «La acest cuvânt prorocesc zice, bine faceți de luați-aminte, ca la o lumină ce strălucește în loc întunecos până ce se va lumina de ziuă». Care zi? Desigur, cea care a luminat pe Tabor. «Şi până ce va ră­sări luceafărul». Care luceafăr? Fără îndoială, Acela care l-a luminat pe el acolo, împreună cu Iacov și cu Ioan. Până ce va străluci luceafărul acesta unde? «În inimile voastre“. Vezi că lumina aceasta se arată acum în inimile credin­cioșilor și ale celor desă­vârșiți?”  Pentru Sfântul Grigorie Palamas, Schimbarea la Față a lui Iisus pe Tabor înseamnă o deschidere a ochilor Ucenicilor, făcându-i din orbi, văzători: „Se schimbă la față nu primind ceea ce nu avea, nici preschim­bându-Se în ceea ce nu era, ci descoperindu-Se Ucenicilor Săi ca ceea ce era, deschizând ochii lor și făcându-i din orbi, văzători. Căci rămânând Același S-a făcut văzut acum Ucenicilor, arătân­du-se altfel de cum se arăta înainte”. Hristos face din inima noastră un organ al cunoașterii slavei, dar și ca să o reflecteze: „Întru lumina Ta, Doamne, vom vedea lumină”, așa cum cântă Biserica la Utrenie.

Sfântul Simeon Noul Teolog insistă în catehezele sale că e imposibil ca Domnul să apară altfel decât în lumină, iar cei care n-au văzut această lumină n-au văzut pe Dumnezeu. „Nimeni să nu vă înșele. Dumnezeu este lumină și celor cu care se unește le împăr­tășește pe măsura curățirii lor strălucirea Lui; și atunci candela stinsă a sufletului, adică mintea, cunoaște că a prins-o un foc dumnezeiesc care o învăluie. O, minune!, omul se unește duhovni­cește și trupește cu Dumnezeu.”  Sfântul Simeon insistă să căutăm lumina în căință și lacrimi.

Toate aceste observații asupra evenimentului Schimbării la Față a Mântuitorului Iisus Hristos dezvăluie că lumina taborică este un mod de cunoaștere și părtășie a lui Dumnezeu. În viața viitoare vom simți pe Hristos în fiecare om, desăvârșind această simțire a Lui începută în viața de pe pământ. Dacă cei care au făcut bine altora au văzut pe Hristos prezent în ei, luminându-se prin aceasta, în viața viitoare Îl vor vedea cu totul clar, în lumina Lui, pe ­Hristos. Iar cei care nu au făcut bine altora, fiindcă n-au văzut pe Hristos în semenul lor, trăind în întuneric, vor cădea în întunericul total în viața vitoare, așa cum arată Hristos în Evanghelia după Matei, capitolul 25. Iar cei care s-a rugat pe pământ lui Hristos, văzându-L pe El în inima lor, Îl vor vedea deplin în viața viitoare, în plină lumină. Toți cei care și-au curățit inima prin lacrimi și pocăință se vor învrednici să vadă bunătățile luminii dumnezeiești, pe cât putem cuprinde pe măsura curățirii noastre.

PS Ilarion Făgărășanul, Episcop-vicar Al Arhiepiscopiei Sibiului 

Sursa: http://ziarullumina.ro