Taborul și Hiroshima, două lumini din două împărăţii

Ziua de 6 august nu este o simplă dată calendaristică, ci un prag între două lumi. Este puntea de trecere dintre slava necreată și prăbușirea făpturii în hăul autodistrugerii. Pe de o parte, avem Taborul, locul unde firea omenească a fost ridicată la vederea slavei dumnezeiești. Pe de alta, Hiroshima – câmpul de cenușă al unei omeniri care a ales să ignore Chipul lui Dumnezeu și să devină, prin voință proprie, călăul aproapelui.

Pe Tabor, trei pescari galileeni văd, pentru prima oară, slava care dă viață. Se înspăimântă, se minunează, cad cu fețele la pământ. Dar nu mor; pentru că Lumina lui Hristos nu ucide. Ea nu este foc ce arde în mod brutal, ci flacără lină ce luminează taina firii. Este slava despre care vorbea și Moise când fața lui strălucea după ce a stat înaintea Domnului. Este același Foc pe care Ilie l-a recunoscut nu în cutremur, nu în vânt, nu în focul dezlănțuit, ci în „adierea de vânt lin”.

Pe Tabor, Lumina lui Dumnezeu nu este un accident, ci un act pedagogic. Hristos Se descoperă pe cât poate omul primi, pe cât poate duce și înțelege. Este o descoperire treptată, blândă, fără constrângere. Lumina a­ceas­ta nu este una „funcțio­na­lă”, nu folosește la nimic în plan biologic. Ea nu încălzește trupul, ci trezește sufletul. Nu energizează sângele, ci spală inima. Este începutul vederii duhov­ni­cești, piatra de temelie a vieții în Hristos.

6 august 1945 – O zi în care Lumina a fost batjocorită

Aceeași zi, peste secole, devine scena celei mai cumplite blasfemii a omului împotriva vieții. În zorii zilei de 6 august 1945, din cerul senin al Japoniei vine o altă lumină – dar nu din Dumnezeu, ci din adâncul pierzaniei. O „lumină” concepută în laboratoare, fabricată cu formule știin­ți­fice reci, dar născută dintr-o ini­mă lipsită de Dumnezeu. Era lumina urii, a mândriei luciferice, a dorinței de a domina, de a învinge cu orice preț.

Bomba aruncată asupra Hiroshimei nu a fost doar un obiect tehnologic. Numită cinic „Little Boy” – a coborât din cer nu pentru a transfigura, ci pentru a distruge.

Ea a fost expresia unui duh căzut. În 43 de secunde, cerul și pământul s-au îmbrățișat nu în rugăciune, ci în agonie. Într-o clipă, zeci de mii de oameni au fost transformați în praf. Un praf fără mormânt, fără rugăciune, fără lumânare, fără cruțare, fără iertare, fără timp de rugăciune, fără timp de pocăință.

Umbrele lor – rămase imprimate pe pereți – sunt parcă ecoul tăcut al unui strigăt de deznădejde: „De ce?”. Acele siluete înnegrite pe ziduri par a fi icoane sumbre ale unei lumi care și-a pierdut sufletul. Nu sunt chipuri de Sfinți, ci umbre de nevinovați.

Nagasaki: crucea celui drept în lume nedreaptă

La trei zile după Hiroshima, pe 9 august, un alt oraș – Nagasaki – a fost lovit. Ironia tragică este că Nagasaki era cel mai creștin oraș din Japonia. Acolo existau Biserici, comunități de martiri, credincioși persecutați în taină timp de secole.

Acolo se afla și Catedrala catolică Urakami, unde mulți oameni se aflau în rugăciune în momentul exploziei. Bomba atomică a distrus Biserica și a ucis zeci de mii de oameni, printre care și copii, femei, bătrâni.

Unde este Dumnezeu în fața unei asemenea grozăvii? Aceasta e întrebarea pe care au rostit-o mulți. Dar Dumnezeu era acolo – nu în focul ucigător, ci în cei care mureau iertând. Era în chipul de ceară al unui preot care, deși rănit, ținea strâns în mâini o Evanghelie carbonizată.

Anti-Taborul: Când omul își inventează propria „transfigurare”

Această coincidență nu este întâmplătoare pentru cel care privește istoria în duhul credinței. Ea este un semn. Este o chemare la reflecție. Două „arătări” în aceeași zi: una dumnezeiască, alta demonică. Una pe un munte, alta într-o prăpastie. Una venind din dragoste, cealaltă din ură și din frică.

Dacă Taborul este locul în care omul este chemat să vadă ce poate deveni în Dumnezeu, Hiroshima este contra-Taborul, locul în care omul a văzut ce devine fără Dumnezeu. Transfigurarea de pe Munte este lucrarea harului. „Transfigurarea” de la Hiroshima este lucrarea focului atomic, a unei științe desprinse de etică, de smerenie, de milă.

Într-un fel paradoxal, și acolo a fost o „arătare” – dar nu a slavei, ci a iadului. A fost un iad vizibil, palpabil, măsurabil în kilotone și radiații. Un iad fără demoni cu coarne ca în filmele horror, ci cu minți geniale, dar oarbe duhovnicește. Dacă pe Golgota Hristos Se jertfește pentru lume, la Hiroshima lumea este jertfită în numele unei păci impuse prin teroare. Taborul și Hiroshima nu sunt doar două puncte pe hartă. Sunt două drumuri. Două alegeri. Taborul este revelația cerului. Hiroshima – prăbușirea în iad. Pe Tabor, omul este luminat din interior. La Hiroshima, omul este anulat din afară, prin foc. Pe Tabor, omul urcă, se roagă, vede, tace. La Hiroshima, omul cade, fuge, țipă, dispare. Pe Tabor, lumina se dăruiește ca iubire. La Hiroshima, lumina lovește ca pedeapsă.

Lumina și focul – semne ale unei alegeri

Lumea în care trăim este plină de semne, de repere. Dumnezeu nu Se impune niciodată cu forța, ci ne propune, ne lasă semne, ne lasă urme, ne lasă alegeri. Taborul și Hiroshima nu sunt doar două locuri și două momente. Sunt două chemări, două destinații, două moduri de a trăi.

Fiecare dintre noi este chemat să urce pe muntele vieții și să vadă Lumina – acea lumină pe care o au Sfinții în priviri, pustnicii în rugăciune, pruncii în ochi și Mucenicii în sângiuiri. Dar, în același timp, în fiecare dintre noi pândește și focul Hiroshimei: mânia, dorința de control, voința de putere, disprețul față de viață, neiubirea aproapelui, după cum rostim și în rugăciunea Sfântului Efrem Sirul.

Și atunci alegerea devine cumplit de personală: în fiecare gând, în fiecare gest, în fiecare decizie, omul alege între Lumina Taborului și focul Hiroshimei.

Pentru că între Muntele Schim­bării la Față și orașul prefăcut în scrum, alegerea nu este una istorică, ci una lăuntrică. În fiecare zi putem urca Taborul prin rugăciune, prin milă, prin iertare, prin pocăință. Sau putem aduce Hiro­shima în jurul nostru prin ură, prin dispreț, prin manipulare, prin lipsa de dragoste, prin ranchiună.

Umbre și Lumină: o teologie a memoriei

Cineva ar putea întreba: „Ce rost are să legăm două evenimente atât de diferite? Ce legătură poate fi între slava lui Hristos și suferința Hiroshimei?”. Dar teologia nu este doar despre  dogme, ci este și misiunea de a vedea istoria în lumina lui Dumnezeu. Iar memoria nu este doar o arhivă, ci o chemare la conștienti­zare.

Umbrele de pe zidurile Hiroshimei, chipurile lipsite de trup ale celor arși în câteva secunde sunt o tainică mărturie. Ele ne aduc aminte că acolo unde omul Îl alungă pe Dumnezeu, se naște moartea. Că acolo unde rugăciunea încetează, încep calculele reci ale distrugerii. Că acolo unde dispare chipul fratelui, apar războiul, foametea, genocidul.

Știința fără Dumnezeu – o prăpastie cu zâmbet de Înger

Taborul ne învață că adevărata cunoaștere este întâlnirea cu Dumnezeu. Iar această cu­noaștere nu ucide, ci învie. Nu arde, ci luminează. Nu produce explozii, ci îmblânzește inimi. În lipsa acestei întâlniri, orice cunoaștere devine periculoasă. Iar focul Hiroshimei stă mărturie că omul, lăsat în voia propriei rațiuni, poate construi infernul cu zâmbetul pe buze.

Nu există întuneric atât de adânc încât să stingă Lumina. Hristos, Cel ce S-a arătat în lumină pe Tabor, Se pogoară în fiecare abis al omenirii. Nu ca să pedepsească, ci ca să mântuiască. Nu ca să ia seama la păcat, ci ca să caute lacrima de pocă­ință.

Dacă nu învățăm din istorie, o vom repeta. Iar următoarea „Hiroshima” nu va fi doar un oraș, ci poate întreaga lume. Ce este bomba atomică, dacă nu rodul unei științe despărțite de Dumnezeu? Mintea omului, lăsată fără suflet, fără morală, ajunge să construiască instrumente ale sfârșitului pământului.

Nu știința este problema, ci știința fără etică. Cunoașterea fără frica lui Dumnezeu. Inteli­gența fără iubire.

Știința modernă, când nu este sfințită, devine distrugătoare. Și nu doar în sens nuclear. Câte „bombe” sufletești nu explodează astăzi prin ideologii, prin manipulare, prin relativism moral?

Și astăzi se fabrică „bombe” – nu doar nucleare, ci ideologice, spirituale. Relativismul moral, avortul legalizat, propaganda împotriva familiei, ideologia de gen – toate acestea sunt forme moderne de Hiroshimă. Explozii în inimile oamenilor. Dezumanizare în numele „progresului”.

Taborul – începutul unei antropologii răscumpărate

Schimbarea la Față a Domnului nu este un simplu episod din viața pământească a lui Hristos. Ea este o revelație a ceea ce este omul cu adevărat. Dacă Adam a fost făcut după chipul lui Dumnezeu, atunci Hristos, Noul Adam, ne arată care este asemănarea: omul îndumnezeit, omul transfigurat, omul strălucitor de har.

Taborul este nu doar o anticipare a Învierii, ci și un răspuns la frica de moarte. Dacă trupul poate străluci de lumină, înseamnă că el nu este sortit pieirii. Dacă ochii pot vedea slava necreată, înseamnă că ei nu sunt făcuți doar pentru acest veac. Taborul devine astfel certificatul de naștere al omului restaurat.

În contrast, Hiroshima ne arată omul decăzut, omul redus la biologie, omul fără suflet. În timp ce pe Tabor Ucenicii nu mai știu ce să spună de frică, la Hiroshima nu mai rămâne nimeni să spună nimic. Dacă pe Tabor glasul Tatălui străpunge norul: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit”, la Hiroshima, cerul tace. Sau poate că vorbește prin tăcere, așteptând ca omul să-L audă din nou.

Apel la metanoia: între rug și rugăciune

La fiecare 6 august, Biserica ne cheamă să ne întoarcem la Tabor. Nu doar liturgic, ci exis­tențial. Suntem chemați să redescoperim sensul vieții, sfin­țenia trupului, slava rugăciunii. Dar 6 august este, în același timp, și o zi de doliu. De reculegere. De asumare. Taborul nu este doar o amintire, ci o chemare. O invitație la înălțare. Un drum. Și oricât de mult ar crește umbrele Hiroshimei, ele nu pot umbri Lumina necreată. Căci Lumina a venit în lume, și întunericul n-a cuprins-o.

Un suspin și o nădejde

Taborul și Hiroshima. Două înălțimi. Una a harului, alta a durerii. Una plină de nori lu­mi­noși, cealaltă de nori de fum și cenușă. Una în care Dumnezeu Se descoperă, alta în care omul se ascunde. Și totuși, între ele nu este o prăpastie de netrecut, ci o punte. Puntea este libertatea omului. Alegerea lui. Inima lui.

Nimic nu e pierdut câtă vreme omul se întoarce. Câtă vreme îngenunchează. Câtă vreme ros­tește „Doamne, miluiește!”. Căci Dumnezeu, chiar și în fața Hiroshimei, nu-Și întoarce fața. El plânge cu cei ce plâng. Îi strânge în brațe pe cei arși, pe cei uitați, pe cei zdrobiți de foc. Și le spune, în taină, ceea ce le-a spus și Ucenicilor: „Nu vă temeți!”.

Pe Tabor Ucenicii nu mai spun nimic. Doar Petru murmură ceva despre colibe. În fața Luminii nu se mai judecă, nu se mai comentează, nu se mai întreabă. Se tace. Se vede. Se adoră. Aceasta este esența vieții creștine: urcarea pe muntele vederii. Fiecare Liturghie e un Tabor. Fiecare Taină a Mărturisirii sinceră e o lumină. Fiecare iertare dată e o rază care biruie întunericul. Să nu ne fie frică de urcuș. Să nu ne temem de nevoință. Numai cine urcă poate vedea. Numai cine rabdă poate primi Lumina. Fiecare om poartă în el un Tabor și o Hiroshima. Un loc unde se roagă și un loc unde înjură. Un colț de lumină și un colț de foc nimicitor. Unde ne așezăm gândul, acolo se va naște și lumina sau întunericul. Dacă inima e curată, va vedea pe Dumnezeu (Matei 5, 8). Dacă e plină de ură, va vedea doar umbrele zidurilor arse.

Prof. Neculai Gheorghe 

Sursa: http://ziarullumina.ro.