Mitropolitul Bartolomeu a fost un om al crucii. L-a iubit pe Hristos, Care din iubire de oameni a dorit să moară pe Cruce, în chinuri, pentru noi. Domnul S-a unit cu Crucea Sa, prin care a biruit moartea și ne-a mântuit de iad. Hristos ne cheamă și pe noi la cruce. A-ți lua crucea (zicea Mitropolitul Bartolomeu) înseamnă a-ți asuma crucea, a o primi cu mulțumire, ca din mâna lui Dumnezeu. A purta cu demnitate o boală, o suferință, o nedreptate. Indiferent dacă durerile și suferințele noastre sunt provocate de noi sau de cineva din afara noastră, este important să le primim cu mulțumire, să le iubim și să le purtăm cu demnitate, „ca și cum ar fi ale noastre”.
Am ales această meditație despre taina crucii, acum, când se împlinesc de două ori câte șapte ani de la mutarea la cer a unui purtător de cruce. Este foarte important, zicea Mitropolitul Bartolomeu, să știm că Dumnezeu ne vede și ne știe, că suntem în fața lui, că atunci când purtăm crucea, nu o purtăm singuri, ci în comuniune cu Hristos-Dumnezeu și cu Tatăl. Prin comuniune cu Dumnezeu, noi suntem într-o adevărată comuniune și unii cu alții. Mitropolitul Bartolomeu își amintea de o experiență trăită în închisoarea Aiudului, unde după zile și săptămâni de izolare, deținuții simțeau nevoia comuniunii cu Dumnezeu și a comuniunii între ei. Astfel, folosind alfabetul morse în „bătăi în calorifer”, au transformat uriașa instalație termică (care nu se știe dacă funcționase vreodată pentru căldură) în mijloc de comunicare. Prin acest mijloc, în fiecare duminică sau sărbătoare, ierodiaconul Bartolomeu rostea o predică de douăzeci de minute, pornind de la un text din Sfânta Evanghelie, prin care miile de deținuți realizau comuniunea lor cu Dumnezeu și întreolaltă. Era o mică mângâiere, o rază de speranță, spunea mitropolitul, un mod de împărtășire prin cuvânt de Harul Duhului Sfânt, în absența Sfintei Liturghii și a Sfintei Împărtășanii.
Viaţa se trăieşte în lumina crucii
Mitropolitul Bartolomeu considera că viața omului pe pământ, a creștinului mai ales, se trăiește în lumina crucii. De la cruciulița pe care o primește pruncul nou-născut la Botez, până la crucea care străjuiește mormântul, toate vârstele omului se află într-o strânsă legătură cu crucea. Prin cruce, creștinul stă într-o strânsă legătură cu Mântuitorul Iisus Hristos, Cel răstignit și înviat. Purtând crucea, trăiește cu nădejdea că viețuirea împreună cu Hristos Cel răstignit, înviat și înălțat de-a dreapta Tatălui, îl va duce și pe el în cereasca Împărăție. Pentru Mitropolitul Bartolomeu, crucea era o devoțiune, o asumare, izvorâtă din credință și din iubire de Hristos, așa cum spunea și un alt mărturisitor al temnițelor comuniste, Părintele Nicolae Steinhardt de la Rohia: „Devoțiunea mea personală este crucea”. Un mucenic al temniței Aiudului, Părintele Daniil Tudor, ne spune: „Totul este făurit prin cruce; crucea este alfa și omega, începutul și sfârșitul. A o primi înseamnă a te sfinți, a te îndumnezei, a-ți împlini menirea. Iar refuzul crucii înseamnă a te împotrivi lui Dumnezeu, a forma o cruce demonică, a împotrivirii și absurdului”.
Am ascultat câteva omilii, rostite de Mitropolitul Bartolomeu despre Taina Sfintei Cruci. Predici rostite la praznicul Înălțării Sfintei Cruci, la Duminica dinaintea Înălțării Sfintei Cruci și Duminica după Înălțarea Sfintei Cruci. În toate predicile el teologhisește într-un mod care-i era specific. Vorbește părintește, cu glas de pastor adevărat, care după modelul și pilda lui Hristos are datoria de „a-și pune viața pentru oile sale”, de a se îngriji de starea și lucrarea lor sufletească.
Sunt multe categorii de creștini care formează turma cuvântătoare. Unii au mai multă, alții mai puțină credință, fiecare după puterea, educația, darul, râvna și înțelegerea sa. Urmând Sfântului Apostol Pavel, tâlcuit de Sfântul Părinte Dumitru Stăniloae-Teologul, Mitropolitul Bartolomeu accentuează în predicile sale importanța părtășiei credincioșilor întru Duhul Sfânt (părtășia în iubire, bucurie, pace, îndelungă-răbdare… cf. Gal. 5, 22). Prin participare la Sfânta Liturghie și celelalte slujbe bisericești, această părtășie a Duhului aduce împărtășirea de Harul Mântuitorului Iisus Hristos, de dragostea lui Dumnezeu-Tatăl, care ne dă duhul înfierii.
Referindu-se la Crucea Domnului, ca altar de jertfă pe care a fost răstignit Hristos, Mitropolitul Bartolomeu deslușea pentru cei ce-l ascultau cele trei însușiri fundamentale ale crucii: de semn, de simbol și de putere, accentuând pe cea din urmă.
Crucea ca semn
Ca semn, crucea este semnul distinctiv al creștinilor. Îl poartă la piept, la butonieră, în lumea islamică tatuați de prunci, spre a-și arăta apartenența la Hristos, la credința și Evanghelia Lui. În societate, Bisericile și casele creștinilor sunt străjuite de cruce, așa cum deasupra sinagogii se înalță steaua lui David, iar deasupra moscheii cu minaret – semiluna. Preoții poartă crucea la piept și pe spate, iar în Sfântul Altar străjuiește o cruce mare, cu Hristos răstignit pe ea, care se scoate în procesiune în Vinerea Mare, în mijlocul Bisericii, spre închinare. Pe Sfânta Masă crucea stă alături de Sfânta Evanghelie, iar la vremea cuvenită preotul o folosește pentru binecuvântare.
Ca simbol, crucea a fost preînchipuită de binecuvântarea lui Iacob (Fac. 48, 14), de toiagul lui Moise, prin care făcea uimitoare minuni (Fac. 4, 17), de stâlpul cel de aramă, pe care era înălțat un șarpe (Numeri 21, 9), pe care privindu-l cei mușcați erau vindecați de mușcătura de șarpe. Crucea este simbolul iubirii jertfite a lui Dumnezeu. În Mântuitorul Hristos „locuia trupește toată plinătatea Dumnezeirii” (Colos. 2, 9 ), toată plinătatea sfințeniei și a iubirii, pe care El o dăruiește oamenilor. La construcția unei Biserici se pune o piatră de temelie, cioplită în formă de cruce, care după rugăciunile rânduite se îngroapă în mortar. Prin același mortar se vor lega apoi toate cărămizile construcției între ele, iar pe acoperiș, la final, se va pune din nou crucea. Pentru Mitropolitul Bartolomeu, mortarul este simbolul Sângelui lui Hristos. Așa cum mortarul realizează unitatea cărămizilor în construcția Bisericii, Sângele lui Hristos ne unește pe toți creștinii. Sângele eroilor, vărsat pentru apărarea țării, ne unește în dragostea de țară. Sângele vărsat din iubire se transformă într-o mare putere spirituală. Aici, pe pământ, trăim în unitatea credinței ortodoxe, pe care o mărturisim în Crez, prin Împărtășirea din același Potir, cu același Trup și Sânge al lui Hristos, avem unitatea duhovnicească a Bisericii pe pământ, asemeni unității cerești din Biserica biruitoare.
Puterea crucii
Puterea crucii se arată tocmai în această unitate de dragoste a membrilor Bisericii, uniți în Hristos. Biserica e loc al sfințeniei, loc al rugăciunii și al comuniunii, este construită în formă de cruce sau în formă de navă. Este corabia ce plutește pe valurile înspumate ale acestei lumi și este singura care ne va duce la destinația Împărăției lui Dumnezeu! Viața omului și viața lumii în istoria ei sunt mai mult zbuciumate decât liniștite. Vedem mai multă ură decât iubire, mai multe războaie decât armonie între oameni. Cu toate acestea, Biserica biruiește aceste valuri, iar cei care sunt în ea vor ajunge la liman, pentru că ea este condusă de Însuși Hristos. La cârma Bisericii este Hristos, Cel care a biruit valurile păcatului lumii, a biruit moartea, iadul și pe satana, iar la prora este Maica Domnului, mijlocitoarea cea fierbinte a credincioșilor. Asemenea fetiței din poveste, care într-un cumplit naufragiu stătea liniștită, pentru că „tata e la cârmă”, este şi Maica Domnului, care nu s-a îndoit niciodată în credința ei. Care nu s-a îndoit de puterea Dumnezeirii Fiului și Dumnezeului, nici atunci când era răstignit și omorât, ci ne spune: Fiul Meu este la cârmă!… El este Dumnezeul cel Atotputernic! S-a lăsat răstignit de bună voie, dar este Dumnezeu-Atotputernic și Biruitor! Nu slăbiți credința și rugăciunea către El!
Un alt aspect al puterii crucii, Mitropolitul Bartolomeu îl vede în osteneala muncii și rugăciunii. Fără osteneala muncii, omul nu devine puternic. Viața omului și credința lui se întăresc și se fortifică prin muncă și rugăciune. Nu obosea să amintească mereu exemplul omidei care printr-un supraefort iese din gogoașă și devine fluture. Toate cuvântările Mitropolitului Bartolomeu aveau un singur scop: acela de a întări credința, nădejdea și dragostea credincioșilor, de a-i duce la ascultarea de Dumnezeu, de a-și asuma voia Lui, care duce la pacea sufletului și mântuire. Credința în puterea de transformare a omului prin efortul nevoinței, al muncii și rugăciunii, o arăta și prin rostirea acestei rugăciuni, alcătuită dintr-un șirag de paradoxuri, cu care încheia: „I-am cerut lui Dumnezeu să-mi dea putere, iar El mi-a dat obstacole pe care să le trec; I-am cerut să-mi dea înțelepciune, iar el mi-a dat probleme pe care să le dezleg; I-am cerut să-mi dea iubire, iar El mi-a pus în față oameni suferinzi pe care să-i alin…; Nu mi-a dat Dumnezeu nimic din ceea ce I-am cerut, ci mi-a dat tot ce aveam nevoie”.
Arhim. Andrei Coroian
Sursa: http://ziarullumina.ro.
