Tânărul dregător și întrebarea care îți schimbă viața

Duminica a 30-a după Rusalii (Dregătorul bogat – păzirea poruncilor)

Tinerii de astăzi – fără a generaliza, ci observând cu discernământ o realitate tot mai vizibilă – se află într-o poziție privilegiată din perspectiva formării lor intelectuale, profesionale și spirituale. Mulți dintre ei beneficiază de o educație universitară solidă, stăpânesc limbaje tehnologice și sociale complexe, cultivă o capacitate de leadership surprinzătoare și, încă de la începutul vieții adulte, ocupă poziții de răspundere în orga­nizații și instituții. Nu sunt puțini cei care demonstrează o creativitate remarcabilă, o sensibilitate socială autentică și o dorință reală de a contribui la binele comu­nității prin voluntariat sau inițiative civice. Mai mult, în plan interior, mulți dintre ei manifestă o uimitoare luciditate spirituală: pun întrebări decisive, interoghează sensul vieții, caută adevărul și se preocupă sincer de propria înveșnicire, cu o seriozitate aproape ascetică. Dar tocmai această putere – creativă, reflexivă, inovatoare – devine, în fața lui Hristos, contextul unei chemări mult mai radicale decât aceia își imaginează. Întâlnirea cu Cuvântul revelat în Evanghelie nu este doar o validare a vocațiilor, în Biserică, ci și o interogare lăuntrică: nu „Ce pot realiza?”, ci „Ce pot dărui?”; nu „Ce pot stăpâni?”, ci „Cine pot deveni?”. Astfel, această generație tânără și neliniștită, cu aspirații și inspirații, se identifică în anumite privințe cu personajul din Lc 18, 18-27: un tânăr dregător, care vine la Hristos Domnul nu din curiozitate superficială, ci din dorința de desăvârșire lăuntrică: „Ce să fac ca să moștenesc viața veșnică?”.

Relatarea întâlnirii Domnului cu dregătorul bogat este în prelungirea altor trei narațiuni: Pilda judecătorului nedrept, care pune în lumină fidelitatea neclintită a lui Dumnezeu în contrast cu instabilitatea omului (18, 1-8); Pilda vameșului și a fariseului, ce diferențiază între autosuficiența religioasă și smerenie (18, 9-14); aducerea copiilor la Hristos, „căci Împărăția lui Dumnezeu este a unora ca aceștia” (18, 15-16). Împreună, aceste scene trasează profilul spiritual al celui care poate moșteni viața veșnică: hotărârea statornică în credință, smerenia autentică și curățenia copilăriei lăuntrice.

Tânărul care se apropie de Hristos este prezentat ca „dregător”, adică un membru al elitei conducătoare. Tradiția iudaică, reflectată și de Filon din Alexandria, admitea ca un tânăr între 21 și 28 de ani să ocupe un loc în Sinedriu, cu atât mai mult dacă era înstărit și devotat Legii, profil care îl apropie de descrierea lui Saul din FA 7, 58. Seriozitatea și intensitatea acestei căutări se manifestă vizibil: în Mc 10, 17, el „aleargă” spre Iisus și „îngenunchează înaintea Lui”, semn al unei dorințe autentice de a afla adevărul. Interogația sa: „Bunule învățător, ce să fac ca să moștenesc viața de veci?” (v. 18), devine astfel expresia unei maturități religioase timpurii și a unei preocupări existențiale care depășește simpla curiozitate doctrinară.

Bunătate pedagogică, izvorâtă din însăși bunătatea Sa divină

Răspunsul lui Hristos se distinge printr-o bunătate pedagogică, izvorâtă din însăși bunătatea Sa divină. El nu apasă conștiința tânărului cu povara complicată a cazuisticii juridice iudaice, nici nu îl îndreaptă către elaboratele interpretări fariseice greu de împlinit chiar și pentru un învățat înstărit și experimentat. În locul acestora, îl așază în fața a ceea ce este imediat, simplu și fundamental: poruncile celei de-a doua table a Decalogului, bine cunoscute și universal recunoscute. ­Alegerea lor nu este întâmplătoare. Domnul menționează inten­ționat aceste porunci clare pentru a-i dezvălui tânărului că nici măcar exigența lor elementară nu fusese împlinită în adevăratul ei sens; cu atât mai puțin poruncile primei table a Legii, care cer iubirea de Dumnezeu ca temei și sens ale vieții.

„Toate acestea le-am păzit din tinerețile mele” (v. 21), răspunde cu emfază tânărul dregător, reliefând o formă subtilă de iluzie spirituală, în care acumularea de competențe este confundată cu împlinirea interioară. În logica Evangheliei, însă, autosuficiența devine punctul în care omul își dezvăluie limitarea: nu ceea ce „știe” sau „poate” îl așază pe drumul vieții veșnice, ci disponibilitatea de a se lăsa condus dincolo de propriile reușite pentru a întâlni chemarea transformatoare a lui Hristos.

În textul Sfântului Evanghelist Marcu (10, 21) apare acum o mențiune unică în relatările sinoptice: „Iar Iisus, privindu-l, l-a iubit” (ὁ δὲ Ἰησοῦς ἐμβλέψας αὐτῷ ἠγάπησεν αὐτόν). Privirea Lui iubitoare, personală, față către față, nu este evaluativă, ci încurajatoare și dezvăluie așteptarea lui Dumnezeu ca omul să răspundă. Sfântul Marcu subliniază prin această afirmație un aspect revelator al pedagogiei divine: înainte ca Hristos să ceară ceva, El iubește. Această iubire devine cadrul în care exigența Evangheliei capătă sens: chemarea „Vino de urmează Mie!” (v. 22) nu este un canon dogmatic, ci invitația la o libertate mai mare decât cea oferită de împlinirea formală a Legii.

În ciuda mărturisitei sale cunoașteri și disponibilități de transformare, tânărul rămâne prins într-o autoiluzie spirituală pe care Hristos Domnul o risipește prin cuvintele: „Încă una îți lipsește: Vinde toate câte ai şi le împarte săracilor și vei avea ­comoară în Ceruri; și vino de urmează Mie!” (v. 22), arătându-i că adevărata împlinire stă în renunțarea radicală la ceea ce îl ține captiv. Deși afirmă fidelitatea față de porunci, atașamentul lui interior față de avere îl plasează într-o bipolaritate spirituală, în care inima sa se împarte între voia lui Dumnezeu și propriul capital. Iar o inimă dedublată nu poate gusta libertatea discipolatului, care revendică întreaga viață a tânărului, nu doar potențialul lui.

Este semnificativ faptul că tânărul dregător nu reacționează nici cu iritare, nici cu ironia dis­prețuitoare pe care Evanghelia o atribuie fariseilor iubitori de avere (cf. Lc 16, 14). În locul unei rezis­tențe verbale, în el se desfășoară o luptă lăuntrică profundă: dorința sinceră de a dobândi viața veșnică se izbește de greutatea atașa­mentului său față de cele materiale. De aceea, spune textul, „s-a întristat” (v. 23): chipul i se întunecă, iar tăcerea devine semnul unei conștiințe care, deși nu respinge adevărul, nu poate încă să-l urmeze până la capăt. În această discrepanță dintre calmul exterior și tulburarea lăuntrică se află drama omului chemat, dar nehotărât să iasă din propria zonă de confort și de siguranță.

Hristos Domnul nu ironizează bogăția, ci autoînșelarea

Acolo unde omul își con­struiește singur siguranța, nu mai rămâne loc pentru smerenia care te așază în starea de primitor, pentru generozitatea care te așază în starea de dăruitor și pentru lepădarea de sine care deschide porțile harului. Hristos Domnul nu ironizează bogăția, ci auto­înșelarea: omul crede că poate pătrunde în Împărăție împovărat de sine însuși. El le vorbește Apostolilor despre cămila care încearcă să treacă prin urechile acului, însă rabinii babilonieni, parcă dorind să sublinieze imposibilul, au schimbat în zicerile lor cămila cu un elefant, semn că omul găsește mereu un mod ingenios de a-și amplifica propriile neputințe. Și totuși, poate cea mai amară ironie este că, în timp ce discutăm despre ce animal ar încăpea sau nu prin ac, ratăm „elefantul din încăpere”: încrederea noastră naivă că le știm și le putem face pe toate. Căci adevărata imposibilitate nu stă în dimensiunile animalului, ci în rigiditatea inimii care nu se poate coborî la smerenie, care nu poate renunța la posesivitate și care se teme să fie generoasă fără calcule contabile. De aceea, cu cât ne agățăm mai mult de bogății – fie ele materiale, intelectuale sau afective -, cu atât „cămila” auto­suficienței noastre stă blocată în fața porții sufletului, prin care doar cel ce se leapădă de sine (Mt 16, 24; Mc 8, 34; Lc 9, 23) poate pătrunde.

Pentru mulți tineri de astăzi, experiența directă derivată din această scenă este confruntarea cu un adevăr dur: idealul Evangheliei nu poate fi atins doar prin competență, voință sau disciplină, adică exact prin instrumentele pe care ei le stăpânesc cel mai bine. Ei constată, uneori cu uimire, că în plan spiritual talentul nu compensează neputința, nici educația nu compensează lipsa harului, nici leadershipul nu înlocuiește ascultarea. Dar „cele ce sunt cu neputință la oameni sunt cu putință la Dumnezeu” (v. 27). În acest mod, Hristos îl conduce pe tânărul dregător, și prin el pe noi, spre autocunoaștere și spre o smerită reevaluare de sine, împlinind paradoxala logică duhovnicească: pe cei încrezuți în sine îi trimite mai întâi la prima treaptă, a Legii, iar pe cei care au depășit-o prin smerenie îi conduce către Evanghelie. Tocmai aici se naște cea mai profundă experiență directă: descoperirea unei limite care nu descurajează, ci ridică privirea și deschide mintea către slăvirea lui Dumnezeu, după cum ne invită psalmistul: „Lăudați, tineri, pe Domnul, lăudați numele Domnului!” (Ps 112, 1).

Pr. conf. habil. dr. Cătălin Vatamanu, Facultatea de Teologie Ortodoxă din Iași

Sursa: http://ziarullumina.ro.