Preot Ioan Istrati
O turcoaică cu o fetiță mică de un an vine mereu la Biserică la noi. Stă mai mult pe afară, că fetița plânge, zbiară în limba ei.
Duminică, după slujbă, femeia îmi spune:
– Rahip (părinte), fetița mea nu poate dormi. Plânge toată noaptea. Te rog pune mâna pe ea și zi-i niște rugăciuni de alea de matale, că știu că îi trece.
Eu o întreb:
– Da’ mata nu ești musulmană?
– Ba da, zice femeia, eu sunt turcoaică. Așa m-am născut. Dar știu că voi aveți pe Allah ca Tată. La noi e doar Stăpân.
M-am crucit de logica teologică a femeii.
– Într-adevăr, zic eu. La noi, la creștini Dumnezeu Și-a trimis Fiul să moară pentru noi. Și e Tatăl nostru bun.
– Știu, rahip, zice ea. Și eu noaptea vorbesc cu Isa (Iisus) și Îl rog să aibă grijă de noi. Că am auzit că a murit pentru toți oamenii. Da’ nu zic la nimeni că vorbesc cu El. Și știu că voi aveți putere mare asupra durerii. Că aveți Mamă în Ceruri pe Mama Lui.
Îmi venea să o îmbrățișez pe biata mămică. Din rațiuni familiale, de sânge, nu putea trece la credința creștină. Dar gândea ca un creștin.
I-am zis:
– Ar trebui să vii și să botezi fetița, și Iisus şi Maica Domnului vor fi cu ea în fiecare clipă.
– O să vin, părinte, da’ în secret să nu știe nimeni, că mă omoară ai mei dacă află.
Îi zic rugăciunile de sănătate și de somn lin fetiței.
Ce mult ne iubește Tata… Dumnezeu. Și Mama… Maica Domnului.
