Preot Ioan Istrati
Când eram mici, în fiecare vară mergeam la mare. Făceam o zi întreagă, de la 4 noaptea până seara a doua zi. Dacia tatei, Albăstrica, mergea încet, la deal schimbai a treia cu 40 la oră, în rest cu 60. O dată a mers cu 90 da credeam că o să se dezghine.
Mama ne punea sacoșe cu haine în locul de picioare din spate, așa că făcea un pătuc unde noi copiii, dormeam perfect, legănați de drum. Stăteam cu capul pe polița din spatele geamului și priveam la cer. Erau două ceruri înstelate, unul sus și unul în reflexia geamului.
Cât eram treji, cântam toată ziua cântece bisericești. Slavoslovii, anixandare, tropare, “Tatăl nostru” în vreo 6 versiuni, pe toate ne învățase tata care fusese profesor de muzică la seminar. Cântam însuflețit cu toții slava lui Dumnezeu.
Pe când aveam vreo 10 ani, țin minte, că la întoarcere m-am apucat să zic în minte Tatăl nostru. L-am zis de o sută de ori. Devenise un râu de rugăciune în mintea mea. O pace și o bucurie izvorau din rugăciunea rostită de buzele lui Dumnezeu.
Intrasem într-o liniște suavă, ca într-o grădină de crini.
Deodată am auzit un zgomot înfricoșător.
Pe la Bacău, la o intersecție, un motociclist care nu s-a asigurat la intrarea pe drumul mare l-a izbit pe tatăl meu din lateral. Ca o muscă l-am văzut lipindu-se de geamul meu. Nu avea viteză mare. Tata a oprit, omul avea un picior rupt, gemea înfundat. S-au strâns oamenii în jur. Tata îi zicea rugăciuni. A apărut și miliția. Dar motociclistul era vinovat că nu oprise la stop.
Țin minte că l-a luat salvarea. Tata a mers de câteva ori la el la spital, i-a dat bani, mâncare.
Omul în vârstă era foarte recunoscător. Tata l-a îngrijit până a ieșit din spital.
După 20 de ani, eram la Mănăstirea Bucium de lângă Iași. Vorbeam cu Părintele Hrisostom, un bătrân cu viață sfântă, care a adormit între timp. Era văzător cu duhul. Știa amănunte fascinante despre tine. Dădea sfaturi paradoxale care se dovedeau cele mai bune. Toți îl iubeau.
Stăteam în pridvorul Bisericii și o rază de soare de la apus străbătea geamul ușii și se odihnea pe capul Părintelui.
După o perioadă de tăcere în care învârtea metanierul de rugăciunea inimii, mi-a zis:
– Să mai zici, cum ziceai când erai mic, Tatăl nostru de o sută de ori.
Am început să tremur. Mi-au dat lacrimile. Omul care nu mă cunoștea decât de vreun an îmi spunea exact cum mă rugam eu copil. M-a apucat de mână. Mi-a zis:
– Nu mai plânge.
Am reușit să îngaim:
– Părinte, o dată când am zis Tatăl nostru de o sută de ori, un motociclist s-a zdrobit de mașina tatei.
Părintele a încruntat fruntea un pic. A oftat.
A zis:
– În seara aceea, un ghem de sute de draci stăteau la intersecție acolo. Făcuseră ei sfat să potrivească mașinile ca omul să se strivească de mașina voastră și să moară. Tatăl tău preot, chiar dacă nu era vinovat, ar fi fost oprit de la Liturghia dumnezeiască. Preotul nu poate aduce jertfă de sânge, doar pe Dumnezeul Cerurilor fără de sânge.
Dar rugăciunea ta a făcut ca o sută de Îngeri ai rugăciunii Tatăl nostru să stea zid, așa că omul a fost doar rănit.
Am început să plâng. Părintele Hrisostom mi-a zis:
– Zi Tatăl nostru mereu. E rugăciunea lui Dumnezeu.
