Un student stătea la cafeneaua complexului universitar și studia, când a văzut doi bătrâni apropiindu-se și așezându-se la o masă apropiată. Unul dintre cei doi a început să vorbească despre soția sa. Când a terminat, i-a spus celuilalt să vorbească despre soția sa. Citiți răspunsul așa cum l-a redat studentul:
„Eram de 21 de ani când am cunoscut-o. De îndată ce am văzut-o intrând în sală, am înțeles pe loc. Nu a mai fost nevoie să întreb cine este. Aceasta este soția mea, mi-am zis. Celelalte sunt amănunte.
Această femeie era altceva. În fiecare zi lipseam 12 ore la lucru și atunci când mă întorceam acasă, întotdeauna exista mâncare pe masă ce mă aștepta. Când copii mergeau la somn, eram atât de obosiți, încât mergeam direct în pat și ne țineam strâns în brațe, până ce adormeam.
Erau din puținele clipe ale zilei în care o simțeam atât de aproape, chiar și pentru atât de puțin. Aceste puține minute îmi dădeau puterea să continui să lucrez, ca să asigur un viitor mai bun copiilor mei. Îi spuneam că atât timp cât ea era acolo, ca să o strâng în brațe, aveam să fiu pentru totdeauna fericit. Era regina vieții mele.
Ea m-a ajutat să devin omul care sunt astăzi. Politicos cu oamenii și un tată bun. Poți să întrebi copiii mei despre asta. Unii oameni știu cum să o facă. Unii oameni știu să te facă om.
A venit însă și ziua când s-a îmbolnăvit. La început nu m-am neliniștit. De altfel, toți ne îmbolnăvim la un moment dat. Dar medicii se pare că erau convinși să nu era ceva simplu. Păreau că se neliniștesc și, așa cum s-a dovedit mai târziu, aveau dreptate.
Când ne-au spus veștile proaste, soția mea m-a întrebat dacă doream să mă căsătoresc cu o altă femeie când ea avea să moară. Simțea neliniște… Nu voia să rămân singur și să mă mâhnesc. Dar nici prin gând nu-mi trecea să fiu cu alta. Mi se părea ceva de necrezut. Când i-am spus, m-a privit și mi-a spus: „Te cunosc bine. Ești genul de bărbat care are nevoie de o femeie lângă el. Nu vei putea niciodată să fii bucuros de unul singur. Însă eu am negat din nou, din nou și din nou…
După un an de zile de când se îmbolnăvise, toate erau schimbate în casă. Nu mai exista mâncare pe masă atunci când mă întorceam de la lucru. Soția mea își petrecea ziua în pat și mă aștepta să mă întorc seara, ca să o ridic și să o duc la masă. Stătea pe scaun și mă privea cu acei ochi ai ei verzi și mari în vreme ce găteam ceva ca să mâncăm. Îmi dădea instrucțiuni zâmbind și mă certa dacă făceam ceva greșit, dacă puneam mai multă sare decât trebuia. Acelea au fost cele mai frumoase clipe ale vieții mele! Eram pur și simplu fericiți că putem să ne vedem unul cu celălalt.
În zilele când se simțea rău, nu putea să mănânce singură și o hrăneam eu. Nu voia asta… plângea și cerea iertare. Eu o certam, căci știa ce orice s-ar fi întâmplat, eu eram alături de ea. Ea a fost femeia mea și eu am fost bărbatul ei. Până la sfârșit…
Lucrurile încet-încet s-au înrăutățit. Ajunsese în starea în care nu mai putea să facă nimic singură și trebuia să-și ia medicamentele o dată la 4 ore. Am încetat să mai merg la lucru, ca să pot să fiu tot timpul lângă ea să o ajut. Când o hrăneam, o întindeam pe pat și mă întindeam și eu lângă ea, strângându-o în brațe. Precum de demult… Atunci a fost cea mai frumoasă clipă a vieții mele…
Au fost nevoie de doi ani pentru ca boala să învingă pe soția mea. Dar în cele din urmă a reușit. Vedeam cum se apropia. La fel și ea. Știam amândoi că niciodată nu avea să-și mai revină. A fost ca și cum azi o strângeam cu putere la piept, iar a doua zi a plecat. La început aceasta m-a dărâmat, dar apoi mi-am dat seama că a fost mai bine așa. Nu mai era nevoie să ia acele medicamente îngrozitoare și nici să mănânce mâncărurile mele odioase.
Acum ea este mai bine. Eu însă nu știu ce să fac fără ea. Nu știu ce să fac cu lucrurile ei, cu hainele ei. Nu pot să le arunc. Nu vreau să fac asta. Toate hainele ei sunt încă în dulap și fotografiile ei sunt peste tot. Partea ei de pat este așa cum a lăsat-o. Vreau să cred că este încă aici. Fiicele mele îmi spun să vând casa și să merg în alta, dar am petrecut viața mea în această casă împreună cu ea. Este încă casa noastră, cel puțin cât mai trăiesc în ea”.
Pentru câteva minute s-a așternut liniștea. Studentul nu mai auzise pe nimeni să vorbească despre altul cu atâta respect. Era vădit că o iubea cu adevărat pe soția sa, iar aceasta nu avea să se schimbe așa ușor. Celălalt bătrân a spart liniștea: „Nu pot să-mi închipui cât de greu ți-a fost să o îngrijești toată ziua. Să dai totul pentru ea”. Atunci bătrânul văduv a zâmbit și a zis: „Nu a fost deloc greu. A fost un privilegiu pentru mine să pot să o îngrijesc. A fost femeia vieții mele și aș fi făcut-o mereu, dacă ar fi trebuit. A fost și va rămâne pentru totdeauna regina mea. Doar că-mi lipsește îmbrățișarea ei…”.
