Testamentul Sfântului Ierarh Dionisie Erhan

M-am născut în anul 1868, luna Noembrie, ziua 2, dintr-o familie de pământeni din comuna Bardar, județul Lăpușna, după numele lor chemați Vasile și Andriana Erhan. Le mai dau și aici încă o dată numele lor, ca și prin acest zapis să le rămână veșnica lor pomenire.

În lume m-am numit Dimitrie. Din familie am moștenit de la tata dragostea de carte și slova noastră românească, iar de la mama întărirea în credința și obiceiurile strămoșești. După puțină carte căpătată acasă, m-am desăvârșit în cunoștințele trebuitoare unui om ce vrea să știe și să cunoască multe, singur cu multă trudă și sârguință în liniștea chiliei mele călugărești.

Încă de la 15 ani, după hotărârea tatălui meu, am fost ales de degetul lui Dumnezeu ca din opt copii, eu, mijlocașul, să fiu dat la mănăstire spre slujba lui Dumnezeu.

Și așa, în anul 1883, Vasile Erhan și-a dus pe fiul său Dumitru, Dionisie, Arhiereul de acum, la mănăstirea Suruceni, județul Lăpuș­na. Mănăstirea era săracă și acei care se nevoiau într-însa o duceau greu și foarte greu începătorii. Scumpul meu tată, în câteva rânduri, văzând aceasta, a vrut să mă ia din mănăstire, dar eu am rămas în hotărârea mea. Așa a vrut Dumnezeu să ridice din nea­mul fraților și surorilor mele pe unul, care mai apoi pe toți să-i tra­gă după el. Și așa s-a făcut. Mar­tori îmi sunt atâția preoți, în­vățători și învățătoare din rudeniile mele pe care i-am ajutat să-i văd cu carte și spre folos Neamului meu românesc. Am dat și dau slavă Domnului pentru aceasta.

Din acest an, al intrării mele în mănăstire, m-am nevoit cu nevoinți călugărești, iată cu ajutorul Domnului – 60 ani, din care numai în marea treaptă a Arhieriei 25 ani.

În tot timpul slujirii mele, mai ales în darul preoției și arhieriei mele, am căutat să fiu purtător de grije de sufletele mie încre­din­țate de Sfintele Biserici, păstorite de mine. Am tins să-mi fac cu deadinsul îndatorirea de păstor și slugă a lui Hristos. Am învățat cu timp și fără timp, propovăduind învățătura Evangheliei, păzindu-mi turma de lupii răpitori și tuturor toate făcându-mă, am căutat să fiu îndreptător pe calea mântuirii și nicidecum prilej de poticnire pentru cineva. Așa am înțeles slujirea Bisericii și la aceasta îndemn pe toți purtătorii de Har, de azi și de totdeauna.

Latura îmbogățirii duhovni­cești și sufletești dintru început am pus-o mai presus de toate. În fe­lul acesta am căutat să ajung a-mi aduna comori în ceruri și nu pământești, fiindcă iată mă despart de lumea aceasta nimic având. Dar în calea nevoinții acesteia întotdeauna Domnul a făcut lu­minarea mea și Mântuitorul meu, de aceea mulțumesc acum lui Dumnezeu de toate și pentru toate, mutându-mă în pace cu încredințarea că viața mi-am păzit și calea mi-am săvârșit.

În această cale, ce apune acum, strig tuturor: „Mântuiți-vă, fraților!”.

Îmi vine în minte și în ochii inimii trec în goana lor cei 8 (opt) ani de zile pe care i-am păstorit în Ismail. Biserica Cet-Albe-Ismail, mireasa Arhieriei mele, este comoara mea pământească, legăturile logodnei cu ea neputând fi rupt de fiii oamenilor pentru nici odinioară. Harul Domnului s-o păzească neprihănită și neîntinată de niciun rău în vecii vecilor.

Clerului și credincioșilor din Eparhia Cet-Albe-Ismailului las binecuvântările mele arhierești, dorind tuturor sporire duhovnicească spre mântuirea sufletelor și slava Bisericii Neamului meu românesc.

Dar privit-am din patul suferinții mele în depărtări peste zăbrelele geamurilor și am văzut printre lăcrămile dorului de frați – Eparhia, clerul și credincioșii Argeșului meu drag. Soarta vitregă din anul 1940 abătută asupra Neamului românesc și asupra mea au făcut să fiu trimis a păstori Eparhia Argeșului – să mângâi sufletele îndurerate, eu, nemângâiatul de pierderea Basarabiei noastre.

Tuturor, clerului și poporului argeșan le împărtășesc binecuvântările mele arhierești, dorindu-le Har, pace și mântuire de la Dumnezeu Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Rog pe bunul Dumnezeu să le trimită răsplată cerească pentru dragostea de frați cu care ne-au primit și tratat în această mare ispită trimisă Țării și nouă de Cel Atotputernic.

Acolo, pe pământul Argeșului, prin tot amarul prin care am fost trecut eu cu prilejul retragerii mele, cu toții am plâns de bucuria desrobirii pământului nostru răvășit din Basarabia. Fie numele Domnului binecuvântat.

Arhiepiscopiei Chișinăului, la care am slujit ca Vicar atâta timp și din trupul căreia canonicește mă trag, îi păstrez toată recunoș­tința de fiu. Tuturor fraților mei din această de Dumnezeu păzită Arhiepiscopie, le las binecuvântări arhierești, rugând pe Dumnezeu să înmulțească Harul și tot Darul cel de Sus peste toți.

Pentru ca să nu rămână vreo legătură pusă de mine nedezlegată, după puterea ce-mi este dată, dau dezlegare tuturor acelora cari au fost legați sau opriți de mine, afară de acei cari au căzut sub legăturile canonice prevăzute de canoanele Sfinților Apostoli și Sfinților Părinți.

Tuturor binecredincioșilor creș­tini le las celor vii binecuvântări și îndemn de a fi tari în credință și a se mântui întru Hristos, iar celor morți iertare și dezlegare pentru cele săvârșite în viață cu voie și fără voie.

Neamului meu întreg îi doresc întregirea granițelor și atingerea tuturor idealurilor la care am aspirat noi și strămoșii noștri și pentru cari noi adesea ne-am pus în primejdii mari, scăpând de la dușmani până și pe cei ce plecau în 1918 să șteargă hotarul nedrept al Prutului.

Cu limbă de moarte îndemn pe toți la unire, bărbăție și credință întru apărarea sărăciei și moșiei românești, strânși uniți în jurul Tronului Conducătorului nostru.

Fraților români, să faceți ca tot ce-i românesc să fie veșnic și nepieritor.

Dar iată că-i văd într-o ceață luminoasă prin mintea mea și pe confrații mei Vlădici. De ei vorbesc la urmă, fiindcă așa este starea noastră Vlădicească – să fim slugi tuturor și cei de pe urmă. Toată ceata ierarhilor mi-a fost și-mi rămâne scumpă. Cu ei m-am nevoit în nevoile Bisericii și Neamului și tot cu ei am tresăltat în bucurii.

Tuturor le cer iertare și le-o împărtășesc și eu, iar în viața ce le-a mai rămas o izbândă și propășire în cele ale Bisericii Nea­mului.

Pe toți și pe toate – Vlădici, pre­oți, mireni, frați și surori – îi rog să nu mă uite și să nu mă lase în rugăciuni, cerându-mi de la Domnul odihnă și iertare după zbuciumata mea viață pământească.

Și acum, trecând la cele vremelnice – pământești, de la început caut să mărturisesc că o viață întreagă am trăit-o pentru mănăstire și pentru alții. În viața mea n-am folosit nimic ce-a fost strein. După câștiguri urâte n-am umblat. De aceea, acum, la apusul zilelor mele, n-am nimic.

M-am străduit să fac și cu voia Domnului am izbândit să duc la bun sfârșit Biserica din Prisaca și Borisăuca, iar Biserica de la Episcopia din Ismail am conceput-o și cu cheltuiala Eparhiei am zidit-o. Lui Dumnezeu I se cuvine slavă pentru toate acestea, iar pentru mine smeritul – îndemn. Anual, la ziua morții mele, să mi se facă pomenire.

Poruncesc la toate rudeniile mele ca nimeni și niciodată să nu pretindă, sub orice fel ar fi, casa mea din mănăstirea Suruceni, la crame, la via de 4 ½ hectare și la pământul de 3 hectare. Toate acestea au fost agonisite de mine, din chiverniseala simbriei ce o aveam și pe toate acestea le las mănăstirii în proprietate neînstrăinabilă.

Poruncesc și soborului mănăstirii: anual, de ziua morții mele să-mi facă pomenire și de fiecare dată să ajute câte pe trei sărmani cu ceva milostenie, fără s-o arăt eu, ca nu cumva mai târziu aceasta să pară o sarcină grea.

Biblioteca mea, deşi răvășită, o las Seminarului Teologic din Chișinău după ce d-l profesor C. N. Tomescu și păr. Director pr. ic. st. Bejan își vor alege din ea unele cărți pentru uzul lor la catedră și chiar traduceri spre folosul tuturor. 

Locul înmormântării, tare ar dori sufletul meu să fie la Ismail, dar calea anevoioasă și lungă, precum și vremea grea de acum, mă fac să înțeleg că aceasta nu se va putea.

Din cele două perechi de veșminte arhierești – în una, cea roșie, voi fi înmormântat, iar cealaltă pereche, gălbue, dispun a fi trimisă la Ismail spre pomenirea mea.

Alte lucruri mai mici din cele arhierești – cruci, cârje, engolpioane etc. ce se vor mai găsi se vor preda Catedralei Chișinău.

Toate sumele ce se vor cuveni a fi ridicate pentru mine de la Stat dispun a fi ridicate de către Păr. N. Bolboceanu, care va plăti cu ele toate cheltuielile făcute cu înmormântarea mea de către Păr. T. Procopan, pe care-l însărcinez cu această grije.

Toate sumele ce vor mai rămâne, autorizez pe Păr. Bolboceanu să le predea numai nepoatei mele, preotesă văduvă cu copii; Zagorodnâi din Suruceni.

În felul acesta mi se pare că am încheiat toate socotelile mele cu cele pământești, îndemnând pe toți frații creștini de totdeauna să se mântuiască în credința noastră, singura adevărată și veșnică.

Mulțumind lui Dumnezeu pentru toate ce mi-a trimis în viață, sunt gata a mă înfățișa Judecătorului Celui Preaînalt, Drept și Veșnic, căruia slava I se cuvine în vecii vecilor.

Amin.

s.s. Dionisie