Pe monah îl ajută ca în toată viaţa să aibă dragoste şi jertfă. El a pornit să moară pentru Hristos. Adică a pornit pe calea jertfei. Neavând nicio obligaţie, monahului i se impune să cultive duhul jertfei. Mireanul n-a pornit să moară pentru Hristos. Apoi are şi obligaţii. Se gândeşte la familia lui, la copii, de aceea are şi circumstanţe atenuante şi i se justifică aceasta. De pildă, într-un război, unul care are familie încearcă să evite primejdia, ca să nu-i rămână copiii pe drumuri. Nu se gândeşte că, dacă el evită pericolul, poate muri un altul care are şi acela copii. În sfârşit, acolo există cel puţin un interes pentru familie. Îşi spune: „Să nu-mi rămână copiii pe drumuri”. Se poate să nu creadă în cealaltă viaţă şi de aceea încearcă s-o păstreze măcar pe aceasta.
– Părinte, monahul trebuie să se jertfească mereu pe sine?
– Ascultă, n-am spus că toată viaţa monahului este o jertfă? Ce altceva să facem? Dacă monahul şchioapătă în această privinţă, atunci nu este monah. Şi atunci ce fel de nevoinţe duhovniceşti mai face unul ca acesta? Atunci când nu există jertfă, nu încap cele duhovniceşti. Toate lucrurile duhovniceşti pe care monahul le face fără jertfă nu sunt nimic. În Sfântul Munte aceste lucruri duhovniceşti se numesc „sperietori de ciori”. Adică un călugăr care face astfel de lucruri duhovniceşti nu poate alunga diavolii, ci numai ciorile. Atunci când omul ia în serios nevoinţa pe care trebuie s-o facă în această viaţă, are în el flacără dumnezeiască. Dacă lipseşte această flacără dumnezeiască este nefolositor. Aceasta este cea care îi dă bucurie, îi dă vioiciune, îi dă mărime de suflet. Este ceea ce a spus Domnul: Foc am venit să arunc[1]. Când există acest foc dumnezeiesc, atunci şi psalmodia şi rugăciunea lui, fie că sunt pentru sine, fie pentru alţii, dau rezultate. Mai ales inima femeiască are mare putere atunci când se curăţă. Şi sporeşte mult în rugăciune. Se face radar. Cel care nu are mărime de suflet, jertfă, va avea ori bucurie lumească, ori supărare lumească; el nu va putea simţi veselia duhovnicească.
De aceea vă spun să cultivaţi jertfa, înfrăţirea. Fiecare din voi să dobândească o astfel de stare duhovnicească, spre a putea să se descurce singură într-o împrejurare grea. Dacă cineva nu are stare duhovnicească, se teme, deoarece se iubeşte pe sine. Se poate ca şi de Hristos să se lepede, să-L trădeze. Trebuie deci să fiţi hotărâte pentru moarte. Se jertfesc oamenii mireni care nici nu cred în Rai. Noi credem că nimic nu se pierde şi că jertfa noastră are sens. Mirenii, stăpâniţi de neştiinţă în toate, să se jertfească, să se primejduiască spre a-l apăra pe semenul lor, iar monahii să nu se jertfească? Noi, pentru dragostea lui Hristos, am pornit spre moarte. Obligaţii nu avem şi dacă nu avem nici jertfă, atunci ce facem? Şi furnica va râde după aceea de noi. Ai văzut furnici să-şi bată joc de oameni? Îşi bat joc însă de cei trândavi!
– Părinte, oare se poate să am râvnă să slujesc şi totuşi să nu am intenţii curate?
– Se poate. Atunci când ţelurile nu sunt curate, sufletul nu află odihnă. Aşadar îşi dă seama de aceasta şi încearcă să le cureţe. M-a impresionat un suflet ce a venit zilele acestea. Când află că cineva este bolnav şi suferă, nu poate dormi, îl doare şi plânge. Şi trăieşte în lume. A dezvăluit aceasta cuiva, iar acela i-a spus: „Aceasta poate fi şi ispită”. Se poate ca lucrul acesta să fie ispită? Numai atunci când o face cineva cu intenţia de a ieşi în evidenţă, se poate să-l înşele diavolul şi să trăiască o stare falsă.
Să vă scoateţi pe voi din acţiunile voastre. Atunci când omul iese din sine, se desprinde de pământ. Se mişcă în altă atmosferă. Cât timp rămâne în sine, nu se poate face om ceresc. Nu se poate viaţă duhovnicească fără jertfă. Să vă aduceţi aminte că există şi moarte. Şi fiindcă vom muri, să nu ne îngrijim atât de mult de noi înşine. Nu zic să nu luăm aminte până într-atât încât să ne vătămăm, ci să nu ne închinăm la odihnă. Nu spun ca cineva să se arunce pe sine în primejdii, ci să aibă puţin eroism, bre copile! Cu ce bărbăţie înfruntau eroii moartea în luptă! Un monah care a fost împreună cu Kondilis – Kondilis a fost un patriot, un erou – mi-a povestit următoarele: Atunci, în timpul războiului din Asia Mică, când au debarcat lângă Constantinopol, Kondilis, care se afla în corabie, de îndată ce a văzut Constantinopolul de departe, a început să facă ca un nebun: „Bre băieţi, oricum vom muri”, striga. „Ce mi-e azi, ce mi-e mâine! Dar să murim vitejeşte, bre băieţi! Să murim eroi pentru patrie”. Nu avea răbdare nici să tragă la uscat. Din ne răbdarea şi râvna ce-o avea, n-a văzut că încă nu ajunsese corabia la uscat, ci a sărit şi a căzut în mare. Până într-atât! Nu ştia nici să înoate, ci au sărit unii şi l-au scos.
– Părinte, ne-aţi spus să încercăm să ieşim din orice acţiune a noastră. Dar cum se face aceasta?
– Voi le vreţi pe toate de-a gata. Ce înseamnă a mă scoate pe mine? Când mă scot? Cum să ne scoatem pe noi înşine din dragostea de sine? Cum să ne filtrăm dragostea noastră? Pe cât nu mă socotesc pe mine, pe atât mă scot pe sinemi. Şi atunci când ne tăiem voia, slăbiciunea, odihna, atunci ne scoatem pe noi înşine. Prin ascultare şi tăcere, multe dispar din noi înşine. Ne scoatem pe noi înşine şi atunci când dragostea noastră nu are interes urât, dar ea trebuie să aibă şi jertfă. Înţelegeţi aceasta? Se poate, de pildă, ca o soră să meargă la Stareţă şi să vadă că altă soră vrea şi ea să meargă. Dacă îndată îi dă loc aceleia să meargă, cu toate că ştie că aceea nu are motive serioase să meargă, atunci are ascultare, jertfă etc. Şi dacă-i dă rândul ei cu toată inima şi nu vorbeşte cu Stareţa, îi va vorbi Însuşi Hristos. Dar aceasta s-o simtă ca ceva firesc, să i-o spună inima ei, nu s-o facă numai aşa, în mod simplu, deoarece astfel au spus Sfinţii Părinţi. În felul acesta primeşte harul lui Dumnezeu îndoit. Atunci una este ajutată duhovniceşte de un om, în timp ce cealaltă este ajutată dumnezeieşte de Însuşi Hristos.
Există mireni care fac o astfel de jertfă pe care n-o fac nici monahii. În lume – şi aceasta îmi face mare impresie – cu toate că unii oameni se poate să nu creadă, să aibă slăbiciunile lor, patimile lor, mă minunez de felul cum iconomiseşte Dumnezeu lucrurile încât să aibă o inimă care se înmoaie uşor. Dacă văd pe cineva că are nevoie, deşi este un necunoscut, se duc şi-i oferă ajutor. Mulţi care nu cred nici în Rai, dacă văd o primejdie, aleargă să ajute ca să nu se întâmple vreun rău şi mor aceia ca să se salveze vieţi, îşi dau şi averile etc. Cu câţiva ani în urmă, la o fabrică, un lucrător era în pericol să fie prins de o maşină. Şi deşi erau destui bărbaţi, a alergat o femeie să-l salveze. Bărbaţii, care aveau şi putere trupească, priveau… În cele din urmă l-a salvat, dar aceea a fost prinsă de hainele ei şi a murit. Muceniţă. Mare lucru! Astfel de oameni nu se gândesc la sinea lor, ci o aruncă afară. Iar când o aruncă afară, atunci intră Hristos înlăuntrul lor.
[1] Lc. 12, 49.
Extras din Trezire duhovnicească– Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos, 2012.
https://youtu.be/1fPoAvYw45w
