E interpretabil obiectul necredinței lui Toma. Pentru că apostolii nu-i spun „a înviat Domnul!” și nici el nu le răspunde „nu cred că a înviat Domnul!”.
Apostolii îi spun doar atât: „L-am văzut pe Domnul!” (Ioan 20,25). Și Toma le răspunde cu cuvintele binecunoscute: „Dacă nu voi vedea, în mâinile Lui, semnul cuielor, şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede.” La urma urmei, și celorlalți apostoli Domnul Însuși le arătase „mâinile şi coasta Sa”, deci am putea spune că Toma nu cere decât aceeași încredințare. De ce-ar fi fost Toma mai necredincios decât ei?
Ce anume așadar nu credea Toma?
Nici a doua arătare a Domnului nu mi se pare că lămurește mai mult lucrurile, pentru că Domnul nu-i spune explicit: „Pentru că M-ai văzut, ai crezut că am înviat din morți”. Ci doar: „Pentru că M-ai văzut ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!”
Fericiți cei ce nu M-au văzut înviat, dar cred în cuvântul apostolilor Mei: „L-am văzut pe Domnul!”. Fericiți cei ce cred în evanghelia propovăduită de ei.
Mi se pare că în toată această poveste cu Toma și, mai ales, în cuvintele care o încheie, avem momentul simbolic când Domnul predă Evangheliei taina Învierii Sale. Toma este martorul primei și celei mai importante predici apostolice după Înviere: „L-am văzut pe Domnul!”. De care se îndoiește, de aceea va rămâne „necredinciosul”. Dar îndoiala sa (firească) nu este altceva decât tensiunea trecerii de la „vreau să văd cu ochii mei” la credința în cuvântul Evangheliei.
Preot Ioan-Florin Florescu
Sursa: http://ioanflorin.wordpress.com.
