Toți suntem păcătoși, dintre care cel dintâi sunt eu. Singurul care a pășit pe pământ și a fost fără de păcat este Dumnezeu Cel întrupat. El Însuși a spus: „Cine mă poate vădi de păcat?”[1].
Și totuși noi oamenii păcătuim mereu și suntem sub pedepse grele. Păcătuim cu toate simțurile și cu toate mădularele trupului nostru.
Ochii noștri, care ni i-a dat Dumnezeu, ca să vedem frumusețea naturii și să-L slăvim pe preaînțeleptul Creator, noi îi folosim pentru a vedea imagini rușinoase, care nasc fapte necurate, sufletești și trupești. „Oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui”[2].
Limba, care ne-a dat-o Dumnezeu, ca să-L lăudăm și să-L slăvim, noi o folosim ca să hulim și să înjurăm înfricoșătorul și preasfântul Nume al lui Hristos și al Maicii Domnului, ca să judecăm și să osândim.
Mâinile care ni le-a dat Dumnezeu, ca să le înălțăm când ne rugăm și să lucrăm și să facem lucruri de valoare, noi la folosim ca să răpim și să ne satisfacem lăcomia, ca să lovim cu mânie și să gesticulăm cu rușine.
Picioarele care ni le-a dat Dumnezeu, ca să alergăm spre săvârșirea faptelor bune ale iubirii de oameni și ale dragostei, noi le folosim ca să mergem în locuri păcătoase.
Toate mădularele noastre sunt daruri, unelte cu care să săvârșim faptele bune. Iar noi am pervertit scopul lor și le folosim ca să pregătim pierzarea noastră în iadul cel veșnic. Suntem păcătoși, de vreme ce cu toate mădularele și cu mintea săvârșim păcatul. Cine dintre noi se poate lăuda că are inima curată? „ Cine poate spune: Curăţit-am inima mea; sunt curat de păcat?”[3]. Și ca păcătoși, firește că suntem și neînțelepți. Fiindcă avem un diamant și îl aruncăm la porci și la câini. Domnul spune: „Nu daţi cele sfinte câinilor, nici nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare şi, întorcându-se, să vă sfâşie pe voi”[4].
Dar și Eva a luat cele sfinte, adică sfântul ei suflet, legătura sfântă cu Dumnezeu și l-a aruncat la porc. La cine? La diavolul prin supunerea ce a făcut-o față de el. A deschis dialog, pe care nu trebuia cu niciun chip să-l deschidă, făcând ascultare de porunca lui Dumnezeu, care îi spunea să nu ia aminte la nimic, fără numai la ascultare. A deschis dialog cu diavolul, care este mai necurat decât porcul și mai sălbatic decât câinele turbat. Iar acela a călcat în picioare cele sfinte, a pervertit cuvintele lui Dumnezeu și a sfâșiat hitonul nemuririi și al nepăcătuirii, pe care îl purtaseră până atunci cei întâi-zidiți, aducând stricăciune prin blestem. Diavolul și-a întins cursa cu măiestrie în Rai și i-a prins pe cei întâi-zidiți. Au fost înșelați de momeala ce le-a aruncat-o, că aveau să devină chipurile și ei dumnezei. Dar în loc de dumnezei, au devenit copii lepădați de Dumnezeu, robi ai păcatului și ai morții.
Diavolul dintru început păcătuiește și până la sfârșitul lumii va păcătui. Și cum păcătuiește? Se luptă să-l ducă pe om la lepădarea de Dumnezeu, să-l câștige și să-l aibă împreună-osândit în iad. Acesta, din primul înger cum era, a devenit cea mai păcătoasă făptură a lui Dumnezeu. Oricât ar păcătui omul, nu-l ajunge pe ispititor câtuși de puțin în fărădelegile ce le-a făcut. Diavolul ca un duh necurat se mișcă în toată lumea. Este pururea-mișcător și preaviclean. Lucrează fără să obosească, fără orar și pauze. Are o bucurie nebună când lucrează împotriva mântuirii omului. Vrea să ne aibă împreună cu el în iad, care este făcut doar pentru el și întinde curse ca să tragă destulă lume în focul cel veșnic.
Dacă vi se va întâmpla să auziți – să dea Dumnezeu să nu auziți! – glasul lui, este înfricoșător. Ce spune împotriva lui Dumnezeu, omul s-ar înfricoșa, dacă ar auzi. Toată strădania existenței sale este să se împotrivească lui Dumnezeu, să-L ocărască și să-i arunce pe oameni în iad. Neîncetat aduce hulă și răzvrătire împotriva lui Dumnezeu. Cu toate acestea, pe acest demon care a pierdut milioane de suflete, dacă vreodată s-ar pocăi – închipuiți-vă dragostea și milostivirea lui Dumnezeu! – l-ar ierta Dumnezeu și i-ar da din nou primul loc, pe care l-a avut.
Diavolul aruncă mereu câte o momeală, iar noi ne lăsăm înșelați și suntem prinși în cursă. Trebuie să avem ochii deschiși, să luăm aminte, să fugim în ceasul ispitei, să evităm cursele. Dacă Eva ar fi făcut aceasta, nu ar fi pătimit cei întâi-zidiți ceea ce au pătimit, nici noi, urmașii lor. Roada păcatului are întotdeauna urmări pierzătoare. Niciodată nu și-ar fi închipuit Eva că însăși căderea ei avea să-L aducă pe Dumnezeu pe pământ. Niciodată nu ar fi crezut că greșeala ei avea să deschidă ușa iadului.
[1] Ioan 8, 46.
[2] Matei 5, 28.
[3] Pildele lui Solomon 20, 9.
[4] Matei 7, 6.
Fragment din cartea Arta mântuirii, ce a apărut la Editura Evanghelismos.
