Preot Ioan Bădiliță
În ritm de vals, dau cu mătura prin curtea Bisericii. De nicăieri, la poartă apare un om ce a depășit cu muuuulte procente limita maximă admisă de… veselie. Îmbujorat, mă examinează din cap până-n teniși, și-mi zice:
– Acu’ ej cu mătura-n mână. Hâc! Deci ești un om de rând. Hâc! Da’ când te-mbraci matale ca un păun…, și ții harul uite-așa în palme, știi cine ești?
– Nu. Cine?
– Ești (aici face o pauză și arată spre crucea de pe turlă) – traducătoru’ lui Dumnezău, bre! Aia-i!
True story.
Între noi fie vorba, o bună parte din viață am crezut că înțelepciunea o poți găsi numai pe rafturile bibliotecilor. Dar nu e deloc așa. În prefața unei interesante monografii dedicate Sfântului Ioan Casian, Augustine Casiday spune: „Cea mai mare recunoștință o datorez copiilor mei, Helen, Beata, Anthony și Alexander, a căror prezență îmi aduc aminte în permanență că viața înseamnă mult mai mult decât cărți”. Da, o carte îți poate oferi un indiciu, un semn, o informație, o busolă, o alinare, o luminiță, dar ea nu poate cuprinde Viața (cf. Ioan 21:25). De aceea, cred că printre autorii Filocaliei se numără nu numai mari mistici și Sfinți teologi, ci și băbuțe cu sapa în spate, bărbați rezemați în coasă cătând cu privirea spre cer, prunci arătând spre icoane, soți uniți în ruga de seară la lumina candelei, și… oameni veseli mergând în zig-zag prin dreptul Bisericii, așteptând un traducător care să le deslușească dorul după Misterul din inima Vieții.
