Preot Ioan Istrati
Denia din Sfânta și Marea Marți (Luni seara) vorbește în Evanghelie de dialogul dintre Mântuitorul Hristos și elitele vremii: cărturari, farisei, irodiani, saduchei. E toată viclenia și micimea de suflet a unor viermi obsedați de putere în fața infinitei Iubiri care dorește să moară pentru om. E chițibușăraia infectă a celor care-și pierd veșnicia cu nimicuri, spiritul rău de tipicar, de rob al literei, de ucigaș al iubirii de dragul regulilor moarte, obsesia după uniformitate procustiană, neputința enormă de a simți durerea lui Dumnezeu din fiecare suflet care caută febril Raiul pierdut. E toată psihopatia celor invulnerabili la iubire, privilegiați de duhul întunecat al averii, surzi la suferința cea amară a celor mulți și flămânzi. E disprețul aurului care te scufundă în marea cea de foc.
Mântuitorul slobozește opt vai-uri către toți asupritorii acestei lumi, care sub chipul credinței aduc pierzania.
E aici toată disperarea lui Dumnezeu Iubirea în fața celor care Îi schimonosesc chipul și Îi chinuiesc copiii.
La prima vedere, Hristos se adresează fariseilor și cărturarilor. Dar ăștia erau prea mici, prea vrednici de plâns, cu picioarele în groapă, insignifianți. Nu doar lor li se adresează durerea lui Dumnezeu.
În cuvintele Lui de durere e proorocia plenară, aruncată peste veacuri celor ce au siluit Biserica Lui. E toată nimicnicia și lipsa de vocație, aviditatea și voracitatea slujitorilor lui Mamona infiltrați la sânul Bisericii pentru care El a murit.
E toată încrengătura de erezii, obsesia gregară pentru bani, cancerul iluziei de putere, dominația, prostituția cu duhul lumii, pierzania dumnezeilor falși, idolatria, grandomania, umflarea în pene arse și plouate, oblivia vrednică de plâns a celor care au iubit pe Dumnezeu și s-au măritat cu demonul. E plânsul peste ceruri al durerii văduvei și orfanului care întrețin Biserica, justificările de sine ale celor ce nu fac nimic, toată lipsa de vocație, înșelarea ca forță motrice a întunericului, nesimțirea în fața rănilor sângerânde ale lui Dumnezeu, zâmbetul tâmp de la picioarele Crucii, clătinatul etern din cap la vederea înfricoșătoarei morți a lui Hristos pentru lume.
E nedreptatea uriașă a unui sistem putred până la măduvă, avântul crucificării lui Dumnezeu până la sfârșitul lumii.
E neputința lui Dumnezeu, din iubire, de a întoarce pe cei răi, nici chiar din înălțimea Crucii pline de sânge dumnezeiesc.
E străfulgerarea profetică a mâniei lui Dumnezeu în fața celor ce au învățat și vorbit o viață despre El, fără a fi vorbit vreodată cu El. În lacrimi.
Hristos ne strigă de pe Cruce. Sângele Îi curge șiroaie din mâini și din picioare. Și cei mai mulți râd.
