Trebuie să ne înfățișăm gândurile celor mai cu dreaptă socoteală dintre părinți și să nu le încredințăm oricui la întâmplare. Cum trebuie să ne mărturisim și să întrebăm; și cu ce fel de credință să primim răspunsurile Părinților; și că trebuie să împreună-lucrăm cu aceștia ( II )

5. A Sfântului Varsanufie

       Un frate a întrebat pe un Bătrân: „Spune-mi, Părinte, pe cine trebuie să întreb despre gânduri? Oare se cuvine ca despre aceleaşi să întreb şi pe altul?” A răspuns Bătrânul: „Trebuie să întrebi pe acela în care ai încredere şi ai aflat că poate duce gânduri; şi în el să te încrezi, ca în Dumnezeu. A întreba şi pe altul despre acelaşi gând e semn de necredinţă şi ispitire. Căci de eşti încredinţat că Dumnezeu a grăit prin sfântul Său, ce trebuinţă ai să-L ispiteşti pe Dumnezeu, întrebând şi pe altul despre acelaşi lucru?”.

*

       A zis fratele: „Dacă mi se dă răspuns pentru un gând care mă necăjeşte, însă acela stăruie, ce se cuvine să gândesc sau să fac?” A răspuns Bătrânul: „Dacă gândul ce necăjeşte pe cel ce întreabă stăruie şi după răspunsul Părintelui, aceasta nu se întâmplă fără pricină; ci e limpede că cel care a primit răspunsul nu a împlinit porunca cu luare-aminte şi curăţie. Este dator să îndrepte greşeala şi să facă ce i s-a poruncit. Căci nu minte Dumnezeu, Cel ce grăieşte prin sfinţii Săi”.

*

       A zis fratele: „Oare se cuvine sau nu să întreb pe acelaşi Părinte despre acelaşi lucru? Căci am întrebat odată pe un Bătrân despre un gând şi mi s-a spus să nu fac un anumit lucru. Mai apoi, punând aceeaşi întrebare, aceluiaşi Părinte, mi-a spus să fac lucrul acela despre care îmi poruncise mai înainte să nu îl fac. Cum vine asta?”

       A răspuns Bătrânul: „Frate, judecăţile lui Dumnezeu sunt genune mare^[1]. Încă să ştii că uneori Dumnezeu pune în gura celui ce grăieşte cuvânt potrivit cu inima celui ce întreabă, fie spre încercarea acestuia, fie din pricină că inima i s-a schimbat şi s-a învrednicit să audă alt răspuns. Adică, unii se schimbă, fiind întru acelaşi lucru pentru care întreabă, iar pentru aceştia Dumnezeu grăieşte în alt chip prin sfântul Său, după cum a grăit prin Isaia către Ezechia împăratul: După aceasta, rânduieşte cele ale tale, căci vei muri^[2]. Şi pentru că inima împăratului s-a schimbat şi s-a întristat, [Dumnezeu] i-a spus din nou prin Isaia: Iată, că a adăugat Dumnezeu vieţii tale alţi cincisprezece ani.^[3] Dacă ar fi vorbit prin altul s-ar fi făcut sminteală, cum că sfinţii vorbesc în chip diferit.

       Altădată, Dumnezeu a grăit prin Iona potrivit inimii ninevitenilor şi a spus: După trei zile voi nimici cetatea^[4]. Dar când inima lor s-a schimbat spre pocăinţă, Dumnezeu şi-a arătat multa Sa iubire de oameni şi a cruţat cetatea, pentru că se prefăcuse în bine. De aceea nu trebuie să schimbe cineva vreodată pe sfântul pe care îl întreabă, ci tot pe acela să îl întrebe din nou, astfel încât, dacă trebuie să schimbe Dumnezeu răspunsul, pentru vreo pricină, să o facă prin acelaşi, ca să nu fie sminteală”.

*

       A zis fratele: „Se întâmplă ca, după ce primesc povaţă de la Părinte pen­tru un anumit lucru, să încerc să fac după cum am fost sfătuit, dar să văd apoi că lucrurile nu se petrec după răspunsul Bătrânului. De cad într-o asemenea nedu­merire, ce trebuie să gândesc sau să fac?”

       A răspuns Bătrânul: „Răspunsul se aseamănă celui de mai înainte. Cum? Ascultă. Ai primit răspuns despre un lucru, [adică povaţă] să faci într-un anu­me chip, şi ai găsit împotrivire? Mai întâi eşti dator să te cercetezi pe tine în­suţi, de nu cumva ţi s-a îndulcit inima cu acel lucru, nelăsând totul în seama lui Dumnezeu, şi de aceea Dumnezeu nu a îngăduit să se petreacă lucrul după răspunsul Bătrânului. De găseşti [împotrivire], cunoaşte că la tine este pricina şi nu trebuie să o pui pe seama răspunsului Bătrânului, ci să te osândeşti pe tine însuţi. Căci Elisei l-a trimis cu credinţă pe ucenicul său să-l învie pe mort şi nu a înviat. Iar pricina nu se găsea la cel ce trimisese, ci la cel ce fusese trimis.

       Pentru că altfel, cum de l-a înviat el însuşi mai apoi^[5]? Eşti dator, aşadar, să faci mai întâi ceea ce îţi stă în putinţă şi să veghezi ca lucrurile să se petreacă potrivit cu răspunsul. Iar de nu se împlineşte lucrul după cum te-ai sârguit, să ştii că s-a schimbat una din acestea trei: fie te-ai îndulcit cu lucrul, aşa cum am spus mai înainte, fie s-a schim­bat lucrul, fie persoana care-i legată de acesta şi de aceea Dumnezeu schimbă pe cele ale răspunsului, după cum a făcut în privinţa lui Ezechia şi a ninivitenilor. Atunci, dacă povăţuitorul nu este aproape cu trupul să-l întrebi iarăşi, roagă-te lui Dumnezeu, pomenindu-l pe Bătrân şi zicând: «Dumnezeule al lui cutare, nu mă lăsa să rătăcesc de la voia Ta şi de la răspunsul robului Tău, ci înştiinţează-mă ce să fac!» Şi de primeşti înştiinţare, fă aşa, având credinţa că Dumnezeu ţi-a vor­bit şi te călăuzeşte prin sfânt, ştiind că oricum undeva s-a petrecut o schimbare şi de aceea Dumnezeu a schimbat cele ale răspunsului”.

*

       A zis fratele: „Stăpâne, de câte ori trebuie să mă rog pentru ca să pri­mească cugetul meu înştiinţare^[6] despre aceasta?” A răspuns Bătrânul: „Atunci când nu poţi să-l întrebi pe Bătrân, trebuie să te rogi de trei ori pentru orice lucru şi după aceea să vezi spre ce înclină inima ta, fie cât de puţin^[7] şi aşa să faci. Că de la Dumnezeu este înştiinţarea şi într-un chip sau altul se arată inimii”.

*

       A zis fratele: „Cum trebuie să mă rog de trei ori? La vremuri diferite sau în acelaşi ceas? Căci de multe ori se întâmplă ca lucrul să nu sufere amânare”. A răspuns Bătrânul: „Dacă îţi îngăduie timpul, să te rogi de trei ori în trei zile [diferite]. Dacă nu ai răgaz – lucru ce cu greu se întâmplă – după cum s-a petrecut în ceasul în care a fost vândut Mântuitorul, să ai drept pildă pe însuşi Hristos, care, depărtându-se de trei ori, S-a rugat pentru acelaşi lucru, părând că nu este auzit – pentru că trebuia oricum să se împlinească iconomia. Prin aceasta ne învaţă că nu trebuie să ne întristăm atunci când ne rugăm şi nu suntem auziţi pe dată. Căci El cunoaşte mai bine ceea ce ne este de folos. Noi să nu încetăm a mulţumi şi ne vom mântui”.

*

       A zis fratele: „Şi dacă după rugăciune zăboveşte să vină înştiinţarea, ce trebuie să fac? Iar dacă [zăbava] este din vina mea, dar faptul mi se tăinuieşte, cum voi putea să înţeleg aceasta?” A răspuns Bătrânul: „Dacă după a treia rugăciune nu-ţi vine înştiinţarea, cunoaşte că vina este a ta. Şi chiar de nu ţi se vădeşte greşeala, tu osândeşte-te pe tine însuţi şi te va milui Dumnezeu”.

*

       A zis fratele: „Atunci când cineva întreabă pe Părinţi şi primeşte răspun­suri, oare e dator să împlinească toate fără nici o încălcare?” A răspuns Bătrânul: „Nu pe toate, ci numai pe cele date ca poruncă. Căci una e povaţa simplă după Dumnezeu şi alta e porunca. Povaţa este un sfat care nu sileşte, arătându-i omului calea cea dreaptă a vieţii, în vreme ce porunca se pune asemenea unui jug şi se cere purtată şi împlinită neapărat”.

*

       A zis fratele: „Mi-ai vorbit Părinte, despre deosebirea dintre poruncă şi povaţă după Dumnezeu. Lămureşte-mi acum semnele şi însuşirile lor, precum şi care este puterea fiecăreia dintre ele?”

       A răspuns Bătrânul: „Dacă mergi la un Părinte duhovnicesc pentru a-l în­treba despre un lucru, necăutând să primeşti poruncă, ci să auzi răspuns după Dumnezeu, şi ţi se spune ce trebuie să faci, eşti dator oricum ca şi pe acestea, [spuse în chip de povaţă], să le păzeşti. Dacă, făcându-le, te încearcă vreun necaz din pricina lor, nu te tulbura; spre folosul tău se întâmplă. Iar de nu voieşti să faci ceea ce ai auzit, nu vei fi socotit ca încălcând porunca, de vreme ce nu ai luat-o drept poruncă, ci [ca unul care] îşi trece cu vederea folosul; însă şi pentru asta eşti dator să te osândeşti pe tine însuţi. Fiindcă trebuie să crezi că toate cele ce ies din gura sfinţilor sunt spre folosul celor ce le aud. La fel se întâmplă chiar de vorbeşte Bătrânul de la sine, fără să întrebi tu nimic, cu un gând pe care i-l insuflă Dumnezeu.

       Aşa s-a întâmplat odată, când unul dintre fraţi căuta să meargă în cetate, iar un Bătrân i-a spus de la sine, [fără să fi fost întrebat]: «Dacă mergi, vei cădea în curvie». Fratele nu a ascultat, a mers şi a căzut.

       Dacă însă întrebi despre un lucru, vrând în mod deosebit să primeşti po­runcă, eşti dator să pui metanie şi să ceri să ţi se dea poruncă. Iar după ce ţi se dă, trebuie să pui iarăşi metanie, pentru ca să te binecuvânteze cel ce porunceşte, şi să-i spui astfel: «Binecuvântează-mă, Părinte, pentru porunca ce mi-ai dat, şi roagă-te să o păzesc».

       Mai cunoaşte, frate, că cel care îţi dă porunca nu ţi-o dă doar, [fără vreo altă lucrare], ci îţi vine în ajutor cu cereri şi rugăciuni, ca să o poţi păzi. Iar dacă, pierzându-te cu firea, nu îi pui metanie ca să iei binecuvântare, să nu crezi că po­runca e nelucrătoare – are şi aşa putere – ci că tu ai primit-o în chip nepotrivit şi necuviincios. Iar dacă îţi mai stă în putinţă, nu te trândăvi şi mergi de îndreaptă [greşeala]: pune metanie şi ia binecuvântare. De nu poţi face asta, să te socoteşti ca primind porunca într-un chip nedesăvârşit”.

*

       A zis fratele: „Dacă eu întreb pentru a lua poruncă, însă Bătrânul nu are de gând să poruncească, ci mă povăţuieşte, [ce voi face]? Sau, dimpotrivă, dacă eu nu cer să iau poruncă, însă acesta îmi dă, oare se socoteşte aceasta ca poruncă şi trebuie în tot chipul să o păzesc? Iar în privinţa canoanelor bisericeşti şi a cuvintelor scrise ale Sfinţilor Părinţi, oare şi pe acestea trebuie neapărat să le păzim ca pe o poruncă?”

       A răspuns Bătrânul: „Dacă Bătrânul, fiind întrebat, nu a avut de gând să dea poruncă, nu ţi se socoteşte poruncă, chiar dacă tu asta ai cerut. Iar dacă el a găsit de cuviinţă să-ţi dea poruncă, chiar de n-ai cerut-o, ea este poruncă şi trebuie să o păzeşti. Atunci când canoanele bisericeşti^[8] hotărăsc ceva, ori când e vorba de un răspuns al Sfinţilor Părinţi, spus în chip poruncitor, şi pe acestea trebuie să le primeşti ca poruncă. Însă nu le primi dintr-odată, ci încredinţează-te de-ţi este drept gândul, întrebându-i pe Părinţi şi pe Bătrâni. Căci, oricum, nu înţelegi drept puterea cuvintelor. De aceea, trebuie să-i întrebi pe Bătrâni, să te încrezi în răspunsul lor şi să păzeşti fără de încălcare cele auzite, cu ajutorul iubitorului de oameni Dumnezeu şi cu rugăciunile sfinţilor. Amin!

*

       A zis fratele: „Ce să fac dacă, fiind ispitit, încalc porunca?”

A răspuns Bătrânul: „Dacă primeşti poruncă de la unul dintre sfinţi şi o calci, nu te tulbura, nici nu deznădăjdui, încât să lepezi porunca. Ci adu-ţi aminte de cel ce a spus: Dreptul de şapte ori în zi cade şi se ridică^[9]; şi de Domnul, Care i-a spus lui Petru: Până de şaptezeci de ori câte şapte vei ierta fratelui tău^[10]. Deci, dacă a poruncit oamenilor ca astfel să ierte, cu cât mai mult nu o va face El însuşi, bogat fiind în milă şi îndurări şi biruindu-le pe toate? El, care strigă prin prooroc în fiecare zi: Întoarceţi-vă către Mine şi Mă voi întoarce către voi; căci milostiv sunt şi nu vreau moartea păcătosului^[11] şi celelalte.

Auzind că porunca îşi pierde puterea prin încălcare, dar iarăşi se arată lu­crătoare prin pocăinţă, vezi să nu te trândăveşti şi să cazi în nepăsare. Căci acest lucru e împovărător. Nici să nu nesocoteşti porunca în cele părute a fi mici; iar de se întâmplă să nu iei în seamă ceva din acestea, grăbeşte-te să îndrepţi [scăpa­rea], ştiind că de la nepăsarea în cele mici se ajunge la greşelile cele mari”.

*

       A zis fratele: „Gândul îmi şopteşte să nu îi întreb pe sfinţi, ca nu cumva să păcătuiesc, aflând răspuns şi nesocotindu-l din pricina neputinţei mele”.

       A răspuns Bătrânul: „Acest gând e cumplit şi pierzător. Nu-l îngădui! Căci dacă cineva află [răspuns] şi apoi păcătuieşte, se osândeşte oricum pe sine. În vreme ce dacă păcătuieşte neprimind [răspuns], nu se osândeşte pe sine nicio­dată, iar patimile îi rămân netămăduite. De aceea, pentru a rămâne omul nevin­decat, îi strecoară diavolul asemenea [gânduri]. Tu, deci, atunci când îţi spune gândul că nu poţi să împlineşti răspunsul Bătrânului din pricina slăbiciunii tale, întreabă-l astfel: «Părinte, pentru că vreau să fac aceasta, spune-mi, ce-mi este de folos? Ştiu că şi de îmi spui, nu pot face şi păzi cuvântul tău. Dar vreau să aflu, fie şi numai pentru a mă osândi că îmi trec cu vederea folosul». Iar [vorbind aşa], arăţi şi smerenie. Fie ca Domnul să-ţi lumineze inima să auzi şi să păzeşti, cu rugăciunile sfinţilor. Amin!”

*

      A întrebat fratele: „Spune-mi, Părinte, cum de se odihneşte sufletul meu auzind cuvintele Bătrânilor, atunci când eu, îngreuiat de gânduri, le cer să se roage pentru mine?”

       A răspuns Bătrânul: „Atunci când corabia se clatină lovită de valuri, dacă are cârmaci, acesta o va salva prin înţelepciunea pe care i-a dăruit-o Dumnezeu. Iar călătorul se bucură, căci corabia a fost salvată. La fel, pe bolnav îl bucură – şi nu în mică măsură – amintirea doctorului şi mai cu seamă a meşteşugului [cu care l-a tămăduit]. Iar drumeţului aflat în primejdie din pricina tâlharilor ce tăbărăsc asupra lui îi dă putere glasul străjerilor; cu cât mai mult nu o va face arătarea lor?

     Dacă aşa se întâmplă cu acestea, oare câtă bucurie şi siguranţă poate să dea răspunsul Părinţilor oricui îl aude şi mai cu seamă atunci când e împreunat cu rugăciunea lor stăruitoare către Dumnezeu, Cel ce a zis: Rugaţi-vă unul pen­tru altul ca să vă vindecaţi^[12]; adică atunci când, luând asupra lor pătimirea pro­priului mădular^[13], strigă către Iisus, Domnul lor, spunând cu lacrimi preadulci: Învăţătorule, mântuieşte-ne, pierim^[14]?

     Deci, dacă Mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului^[15], aşa cum e scris, să nu ne lenevim să le cerem drepţilor să se roage pentru noi. Căci, chiar dacă noi suntem nevrednici, bunul Stăpân ia aminte la robii Săi, aşa cum a făcut-o deseori, şi ne miluieşte; căci zice: Voia celor ce se tem de El o va face^[16] şi celelalte; şi iarăşi: Strigat-au drepţii şi Domnul i-a auzit^[17].

      Frate, de multe ori tâlharii fug atunci când aud vocea celor mai puternici decât ei. Tot aşa este şi cu tâlharii cei gândiţi: [fug] ruşinaţi şi înfricoşaţi atunci când aud răspunsurile şi vocea celor mai puternici întru tăria Duhului, a celor care au auzit de la Stăpânul şi Ocrotitorul lor, Iisus: Îndrăzniţi! Eu am biruit lu­mea^[18] -, şi iarăşi: Iată, v-am dat putere să călcaţi peste şerpi şi peste scorpii şi peste toată puterea Vrăjmaşului şi nimic nu vă va vătăma^[19].

      Să le cerem deci sfinţilor să se roage pentru noi şi astfel ne vom face apro­piaţi lor; căci mare e folosul ce ne vine din aceasta”.

_____________________

^[1]   Ps. 35,6.

^[2]   Is. 38,1.

^[3]   Is. 38,5.

^[4]   Iona 3,4.

^[5]   4 Rg. 4,29-36.

^[6]  Este lucrarea prin care Dumnezeu îi vesteşte în chip tainic nevoitorului voia Sa, născându-i în inimă gândul cel bun şi încredinţându-l fără urmă de îndoială că vine de la El însuşi. Este, deci, în acelaşi timp înştiinţare şi încredinţare a inimii. În traducerea de faţă s-au folosit ambele variante, în funcţie de contextul în care e folosit cuvântul.

^[7]   Textual: „fie cât un fir de păr”.

^[8] În text „canoanele dogmatice”. Sfântul Nicodim Aghioritul cre­de că Bătrânul nu se referă aici la enunţuri dogmatice, ce au deci legătură cu dogmele, ci la acele hotărâri ale sinoadelor care rânduiesc „dogmatic” (adică în chip categoric) răspunsuri la diferite probleme bisericeşti.

^[9]   Pr. 24,16.

^[10]  Mt. 18,22.

^[11]  Cf. Iz. 33,11.

^[12]  Iac. 5,16.

^[13]  Ucenicul este mădular al Părintelui duhovnicesc, fiindcă într-înşii se adevereşte în chip de­săvârşit cuvântul Apostolului: Unul altuia ne suntem mădulare (Ef. 4,25). De aici şi dragostea duhovnicească dintre ei, mult mai puternică decât cea a firii. Ucenicul va şti că e pe drumul cel bun atunci când îşi va iubi Bătrânul cu o asemenea dragoste, sau măcar se va osândi pe sine că nu o are.

^[14]  Cf. Lc. 8,24.

^[15]  Iac. 5,16.

^[16]  Ps. 144,19.

^[17]  Ps. 33,16.

^[18]  In. 16,33.

^[19]  Lc. 10,19.

Fragment din cartea EVERGHETINOS – Ediția întâi 2007  Sfânta Mare Mănăstire Vatoped vol. I, Tema 21 – Editura „Metropolis Press”, Atena, Grecia, 2007.