Sufletul creștinului trebuie să fie delicat, sensibil, să zboare, să tot zboare în nemărginire, în stele, în mărețiile lui Dumnezeu, în tăcere.
Cel ce voiește să devină creștin trebuie mai întâi să devină poet. Asta e! Trebuie să te doară. Să iubești și să te doară. Să te doară pentru cel pe care îl iubești. Iubirea se ostenește pentru cel iubit. Aleargă toată noaptea, priveghează, își însângerează picioarele ca să-l întâlnească pe cel iubit. Se jertfește, nu ia nimic în seamă, nici amenințări, nici greutăți, din pricina iubirii. Iubirea pentru Hristos este alt lucru, nemărginit mai înalt.
Și, când zicem iubire, nu este vorba de virtuțile pe care le vom dobândi, ci de inima iubitoare către Hristos și către ceilalți. Toate să le întoarcem către aceasta.
Vedem o mamă cu copilașul în brațe, sărutându-l și răsfățându-l? Îi vedem chipul luminos atunci când își ține în brațe îngerașul? Omul lui Dumnezeu vede toate acestea, îl impresionează și, însetat, zice: „Să fi avut și eu această dragoste fierbinte pentru Dumnezeul meu, pentru Hristosul meu, pentru Maica Preacurată, pentru Sfinții noștri!”.
Da, așa trebuie să-L iubim pe Hristos, pe Dumnezeu. Iubirea aceasta o dorești, o vrei și o dobândești prin Harul lui Dumnezeu.
Extras din Ne vorbește părintele Porfirie – Viața și cuvintele, traducere de Ierom. Evloghie Munteanu, Editura Egumenița.
