- A lui Grigorie Dialogul
Intr-o zi, urmaşul Sfântului Onorat la stăreţia mănăstirii s-a aprins de mânie atât de aprigă împotriva iubitorului de Dumnezeu Libertie, încât a ajuns să ridice mâna asupra lui. Negăsind vreun băţ cu care să-l bată, a apucat scăunelul pe care îşi sprijinea picioarele şi l-a lovit îndelung cu el în cap, până când i-a umflat şi învineţit toată faţa. Iar Libertie, bătut zdravăn, s-a dus în chilia lui să se liniştească.
A doua zi era rânduită o anumită treabă a mănăstirii şi, după ce s-au săvârşit rugăciunile dimineţii, Libertie s-a dus la chilia egumenului, cerându-i binecuvântare cu toată smerenia. Ştiind bine cât îl cinsteau şi îl iubeau toţi pentru virtutea sa covârşitoare, egumenul a crezut că vrea să plece din mănăstire din pricina ocării ce îi adusese, aşa că îl întrebă unde are de gând să se ducă. Iar el zise: „E rânduit, Părinte, să se facă un lucru al mănăstirii şi nu pot să-l las; că de ieri m-am hotărât să fiu azi acolo”. Atunci egumenul îşi pricepu învârtoşarea, dar şi blândeţea şi smerita cugetare a lui Libertie. Suspină din străfundul inimii şi, ridicându-se din pat, cuprinse picioarele ucenicului, mărturisind că el însuşi a păcătuit când a îndrăznit să pricinuiască un chin atât de crud unui astfel de bărbat. Dar Libertie se aruncă şi el la pământ, prăvălindu-se la picioarele aceluia. Punea totul pe seama propriei greşeli şi nu a egumenului, învinovăţindu-se pe sine şi mărturisind că cele pătimite îi erau răsplată dreaptă pentru păcate. Şi de aici Părintele stareţ dobândi multă blândeţe, smerenia ucenicului făcându-se învăţătorului călăuză spre virtute.
Fiind slobozit de stareţ, Libertie se duse la ascultarea rânduită. Mulţi dintre cunoscuţii săi – oameni de neam bun şi vrednici de cinste – văzându-l aşa, cu chipul umflat şi învineţit, îl întrebau ce i se întâmplase. Iar el răspundea:
„Ieri spre seară, pentru păcatele mele, m-am împiedicat de un scăunel şi am păţit ce vedeţi”. Şi aşa, dreptul nu a dat la iveală mânia Părintelui şi nici nu a căzut în păcatul minciunii.
Această putere a răbdării, Petre, cred că e cu mult mai mare decât semnele şi minunile pe care le-a făcut acest mare [bărbat],
- Din Viaţa Sfântului Pahomie
Pahomie cel Mare, când era încă tânăr şi ucenicea la Sfântul Palamon, asculta în toate cu osârdie şi fără iscodire de învăţătorul său, urmându-i cu inimă smerită în acele mari şi mai presus de fire nevoinţe aspre. Pe lângă alte rele-pătimiri era şi aceasta: de multe ori, când era trimis la munte să strângă lemne, fiind desculţ, îl dureau picioarele din pricina ghimpilor care i se înfigeau adânc în ele. Răbda însă cu bucurie, amintindu-şi de cuiele bătute în mâinile şi picioarele Mântuitorului nostru pe Cruce.
- A Sfântului Efrem
Frate, dacă stai în ascultare la Părinţi, tăria credinţei tale nu se vădeşte când îţi poartă de grijă şi auzi cuvinte blânde şi delicate, ci când rabzi dispreţ şi bătaie; căci şi o fiară sălbatică, de e luată cu binişorul, se domoleşte şi se îmblânzeşte. Nu te înăspri către cel care te pedepseşte, de vrei să ajungi vas ales, ci supune-te întru toate cu blândeţe învăţătorului tău, după cum Domnul Însuşi, făcându-Se om, S-a supus cu smerenie: mai întâi Maicii Sale şi celui socotit a-I fi tată – aşa cum ne învaţă Evanghelistul, când zice: Şi le era supus (Lc.2,51) -; iar apoi adevăratului Tată, Cel ceresc, Căruia I S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte pe cruce (Flp.2,8), după spusa Apostolului.
Primeşte cu mulţumire necazurile ce vin asupra ta şi pedepsele proestosului. Căci care este fiul pe care tatăl său nu-l pedepseşte? Iar dacă sunteţi fără de certare, de care toţi au parte, atunci sunteţi fii nelegitimi şi nu fii adevăraţi (Evr.12,7-8). Ai fost bătut? Bucură-te de aceasta şi îndreaptă greşeala. Pe nedrept ai fost bătut? Mai mare ţi-i răsplata; căci şi apostolii, vestind lumii mântuirea, erau bătuţi în fiecare cetate, ca nişte răufăcători, însă nu se mâniau, nici se supărau, ci se bucurau că au fost învredniciţi să sufere necinste pentru numele lui Hristos (Fa.5,41).
Dar poate va spune careva dintre cei mai delăsători: „Mă supără că mi se întâmplă mie una ca asta, după atâtea osteneli făcute în mănăstire”. Eu i-aş răspunde: „Asta te întristează, rob al Domnului? De aici să înţelegi că, după atâţia ani şi după atâta trudă, de care vorbeşti, n-ai biruit încă patimile”. Căci de crede cineva că este ceva, în vreme ce nu este nimic, se înşeală pe sine însuşi (Ga.6,3). După cum un cârmaci îşi dovedeşte iscusinţa la vreme de furtună, tot aşa şi monahul se vădeşte în vremea necinstei sau a dojenii; fie le rabdă cu bucurie, ca având de la ele câştig mare, fie îl rănesc şi îl întristează. Cel care se făleşte, zicând „Am atâţia ani în viaţa monahală”, fără a arăta lucrarea cinului [călugăresc] şi fără să dobândească chipurile vieţuirii cuvioase, are uneltele, dar nu le-a deprins încă meşteşugul.
Ai îmbătrânit în schimă? Ca unul încercat în vieţuirea aceasta, fii pildă celor tineri şi neiscusiţi. Să se uimească ceilalţi de răbdarea şi nerăutatea ta.
Să se bucure şi Duhul Sfânt, care locuieşte în tine, de tăria ta cea multă. Şi mai ales ţi se cuvine să mulţumeşti, căci toate câte pătimeşti sunt spre folosul tău.
Socotesc că cel ce te-a primit sub oblăduirea lui nu se bucură de cusurul tău, fiindcă are să dea socoteală Domnului pentru tine. Dimpotrivă, bucuria lui este să te pună desăvârşit înaintea Domnului. Şi de aceea, eşti dator să rabzi cu recunoştinţă toate câte vin de la stareţ, fie ele şi dureroase, ca unul care e lecuit şi nu pedepsit.
Dacă nu poţi duce un mic necaz sau ispită pentru Domnul, cum vei răbda unul mare? De nu primeşti ocară sau pălmuire sau lovire, cum îţi vei duce crucea, pe care ai făgăduit de la început că ai s-o porţi? Şi dacă nu îţi duci crucea, cum vei ajunge moştenitor al slavei cereşti, împreună cu cei care spun: Acestea toate au venit peste noi, dar noi nu Te-am uitat şi nici n-am făcut nedreptate întru legământul Tău (Ps.43,18) şi iarăşi: Pentru Tine suntem daţi morţii toată ziua, socotiţi am fost ca nişte oi de înjunghiere (Ps.43,23)?
Iubite frate, am uitat ce a îndurat pentru noi Stăpânul nostru, al tuturor? A fost ocărât, umilit, a auzit „Ai demon” şi nu S-a mâniat; a fost pălmuit, lovit cu pumnii, batjocorit, pironit pe cruce, a gustat oţet cu fiere, I S-a împuns coasta cu suliţa. A răbdat toate acestea pentru mântuirea noastră şi noi nu suferim pentru El nici măcar o mică ocară? Cum ne vom arăta înaintea Lui în ziua Judecăţii? Ce cuvânt de apărare vom găsi atunci când, alături de toate celelalte binefaceri făcute nouă, ni le va pune înainte şi pe acestea, cerându-ne ceva în schimb?
Aşadar, să ne trezim, iubite, din aşa moleşeală şi, cu inimă vitează şi neclintită, să zicem cu Apostolul: Suntem gata nu numai să fim legaţi sau loviţi, ci şi să murim pentru Hristos (Fa.21,13), căci dacă împreună-pătimim, împreună ne vom slăvi şi împreună cu El vom moşteni împărăţia.
Fragment din cartea EVERGHETINOS – Ediție Bilingva 2010 Sfânta Mare Mănăstire Vatoped vol. II, Tema 33
