Personajul acesta din vechiul Ierihon este descris de Luca în două cuvinte: „mai-marele vameșilor” și „bogat”. Altfel spus, un fel de agent fiscal, în slujba romanilor, a cărui avere provenea din abuzuri și nedreptăți flagrante. Mai ales ca „trădători”, vameșii erau în mod special urâți și disprețuiți de evrei.
Evanghelia ne spune, totuși, că acest personaj odios dorea și el „să vadă cine este Iisus”. Chiar și cei mai păcătoși oameni vor să vadă, măcar o dată în viață, cine este Iisus. Dar, o dată ce L-a cunoscut pe Iisus, Zaheu s-a pocăit de toate relele și l-a primit „cu bucurie” în casa sa. Pocăința este bucurie și comuniune cu Hristos. Nu fixație depresivă în regretele trecutului, ci cățărare cu toate puterile deasupra căderilor.
Curiozitatea lui Zaheu o trăiesc și azi tot felul de oameni buni din jurul nostru, care, până la un punct, vor „să vadă cine este Iisus”. Pot fi chiar prietenii, colegii de muncă, sau familia, copiii noștri etc. În general, oameni în căutarea unei întâlniri spirituale, care să le aducă sens, bucurie și ieșirea din depresiile cotidiene.
Dar e adevărat că și ei sunt sătui de farisei și de limba lor de lemn, de formalismul religios și de predici moralizatoare. Și atunci, ca și Zaheu, ei caută să vadă pe viu „cine este Iisus”, iar primul loc în care Îl caută suntem noi, cei care ne aflăm deja în Biserică. E de presupus, – nu-i așa?, – nu doar că-L cunoaștem, dar și că trăim după învățătura Sa.
În felul său, fiecare dintre noi este răspunzător de întâlnirea aproapelui cu Dumnezeu. De suma acestor întâlniri în viața unui om depinde dacă Dumnezeu este slăvit sau hulit între oameni, iubit sau urât, prezent sau absent.
Așa cum Evanghelia spune că Zaheu nu-L putea vedea pe Iisus „din cauza mulțimilor” (simbol al superstiției și obtuzității duhovnicești) și pentru că era „mic de statură” (mic duhovnicește), trebuie să ne întrebăm dacă frații noștri mai mici sunt în stare să-L mai vadă pe Iisus în noi și în Bisericile noastre.
Nu cumva obturăm, cu îmbulzeala noastră gălăgioasă, tot spațiul fizic și duhovnicesc al delicatei treceri printre noi a Mântuitorului? Nu-i asurzim pe frați, cu certitudinile noastre stridente? Mai mărturisește altceva formalismul nostru sistemic, decât superstiții și gândire magică? Mai convingem pe cineva că îndumnezeirea omului este posibilă? Mai luminează Lumina lui Hristos, mai mult decât lucirile de tinichea, care îi împodobesc Bisericile? După atâta fățărnicie pe care o demonstrăm, mai suntem, nu credincioși, ci măcar credibili?
Dacă între mulțimile de la Ierihon n-ar fi fost niciun copac în care să se urce, bietul Zaheu ar fi ratat întâlnirea cu Mesia. Vai de locurile în care nu mai sunt copaci în care să se cațere cei care vor să-L vadă pe Hristos.
Copacul sub care Se oprește Hristos (și care îl salvează pe Zaheu din mijlocul mulțimii) este chiar iubirea. Numai iubirea este cea care face trecerea creștinismului de la o religie a mulțimilor la o cunoaștere personală a lui Hristos. Orice act de iubire creștină este o ridicare a aproapelui la vederea lui Dumnezeu.
O asistentă medicală din Biserică îmi povestea că se afla, într-o zi, la capul unui om foarte bolnav. Îl îngrijea cu multă răbdare și bunătate, încurajându-l și vorbindu-i cu blândețe. Și la un moment dat, el a întrebat-o, cu lacrimi în ochi: „Doamna asistentă, de ce aveți atâta grijă de mine? Sunteți cumva pocăită?”.
Desigur, înțelegem cu toții ce-a vrut să spună omul acela, dar e trist că primul cuvânt care i-a venit în minte pentru a numi credința unui om n-a fost nici „creștin”, nici „ortodox”, nici măcar „credincios”. Ce spune asta despre noi, dacă iubirea aproapelui a ajuns să stârnească uimirea unui frate?
Însă bolnavul acela s-a putut cățăra într-un copac, pentru a-L vedea pe Dumnezeu, măcar pentru ultima oară în viața sa.
De fiecare dată, un gest de iubire, un cuvânt bun, un zâmbet, un fir de ceapă dat de pomană, cum spunea Dostoievski, poate fi de-ajuns pentru ca cineva să se înalțe pe el până la vederea lui Dumnezeu.
De la toți se așteaptă să fim, dacă nu un copac, măcar o creangă pe care să se înalțe aproapele, pentru a-L vedea cu ochii săi pe Hristos în mijlocul nostru. Să nu fim însă acel copac în care, căutând Hristos și negăsind niciun rod, s-a uscat peste noapte.
Altfel, toți avem nevoie de un copac în care să ne suim, din când în când, ca să avem de unde coborî, smeriți, bucuroși, întorși la pocăință și la comuniunea cu Hristos.
Preot Ioan-Florin Florescu
Sursa: http://ioanflorin.wordpress.com.
