Preot Alexandru Lungu
– Părinte, nu pot să mă opresc din judecată.
Vine într-o zi o femeie îmbrăcată elegant și îmi sare în ochi geanta ei, dintr-o piele exotică, cu cromatică diversificată, are o nuanță de albastru de Medelin și privirea îmi cade deodată pe un morman de pietre din curtea Bisericii.
– Vedeți, doamnă, pietrele acelea, luați la fiecare cuvânt cu care îl ucideți pe aproapele, un bolovan și îndesați-l în poșetă. Și dacă nu intră, cumpărați-vă un rucsac de alpinism și puneți-l în mașină. La fiecare gând deșert, cuvânt ucigător, căutați o piatră din aceea corespunzătoare și adăugați-o la rucsac. Iar seara când ajungeți acasă, puneți preț de 30 de minute ghiozdanul acela în spate și plimbați-vă cu el prin casă și spuneți Psalmul 50. Că atunci când judecăm pe fratele nostru, nu îi facem lui rău, cât nouă. Niciunul din noi nu vede adâncurile omului, ci tot ce venim este scoarța de la suprafața pomului, iar lacrimile celui păcătos, pocăința sa, împăcarea sa cu Dumnezeu se înfăptuiește în taina casei și a scaunului de spovedanie. Iar noi rămânem cu judecata și ne așezăm cărbuni aprinși în piept când judecăm pe fratele nostru.
M-a sunat azi dimineață femeia și mi-a mulțumit.
– Parinte, ghiozdanul și pietrele m-au salvat de judecată, iar din pietrele care le-am adunat ce pot face, părinte, că am adunat mii de pietre într-un timp scurt.
– Luați și așezați-le pe toate într-un colț de curte, iar de fiecare dată când o să vă vină gânduri de judecată, mergeți și priviți acel morman de bolovani, ca niciodată să nu mai uitați cum poți ucide un om prin cuvânt, căci a Domnului este pământul și toată judecata i-a dat-o Fiului. Căci cine nu va judeca, nu va fi judecat, atât de ușoară este mântuirea, cât un ghiozdan de bolovani de care ne dezicem într-o zi. Sus inima!
