Cei pentru care distracţia a ajuns principalul scop în viaţă nu-şi pot imagina că lucrurile vor avea să se schimbe nu peste multă vreme, aşa după cum lumea în ansamblul ei s-a schimbat fundamental în ultimii 25 de ani. Aceştia sunt cei care, în general, îşi liniştesc conştiinţa că toate merg din bine în mai bine. Sunt apologeţii mainstream-ului care confundă bărbatul cu femeia, care vor cât mai multă educaţie sexuală, cât mai multă pornografie publică, care îţi vorbesc deschis despre liberalismul ideilor lor, antitee şi transumane, fără să-şi dea seama că, de fapt, niciuna dintre ele nu le aparţine, şi nici nu le înţeleg prea bine. Ei își închipuie că, dacă susţin ideile repetate la nesfârşit în filme şi dezbateri media, îşi pun confortul la adăpost. Ei sunt cei care cred, înşelându-se amar, că vor rămâne permanent deasupra apelor, oportuniştii zilelor noastre.
Această specie, în fapt, din ce în ce mai mult lipsită de conştiinţă şi raţiune, nu crede că există conspiraţii. De aceea și râd batjocoritor de orice demonstraţie a conspiraţiei celui rău. Le convine de minune ideea aceasta care le asigură liniştea de toate zilele şi nu le tulbură petrecerea. Nu-şi dau seama însă că absolut totul într-o societate informatizată, într-o cultură de consum, în lumea inteligenţei artificiale, este produsul conspiraţiei unori minţi care nu urmăresc altceva decât înrâurirea comportamentului şi mentalităţilor mulţimilor. Iar dacă ne gândim bine, a contesta existenţa unei conspiraţii în lume e ca şi cum ai spune că nu există o putere a răului, diavolul adică, ce conspiră permanent pentru a ne perverti mintea şi a ne distruge viaţa. Oare, însă, omul despre care vorbim acum crede cu adevărat că există Dumnezeu ori nici nu şi-a pus până acum problema aceasta?
Este drept, există o mulţime de idei astăzi, şlefuite ideologic de-a lungul vremurilor noastre, care par cât se poate de generoase, de filantropice, de lipsite de orice răutate. Acestea, în cele mai multe cazuri, ascund însă în spatele lor viclenia contestării cu subînţeles a toată creaţia cea bună a lui Dumnezeu şi pe El Însuşi deopotrivă. Acest lucru este însă greu de înţeles dacă creşti hrănindu-te noetic de la televizor şi de pe internet, unde mediul este controlat inimaginabil de mult chiar de către cei care diseminează această ideologie. Aşadar, dacă ar fi să căutăm o vină principală aici nu este atât aceea că oamenii cred ce se spune în mass-media, hrănindu-se cu acele mesaje zilnic de-a lungul anilor, ci pentru că se lasă hipnotizaţi de aceste medii, uitând să-şi trăiască propria viaţă, în mijlocul comunităţii, în acord cu înţelepciunea şi credinţa cea adevărată a lumii.
În fine, să nu uităm că mai sunt şi cei care cumva conștientizează conspiraţia şi tăvălugul care se aproprie tot mai mult ca să-i strivească pe cei care au mai rămas întru Adevăr, pe cei care mai mărturisesc despre lumea aceea în care oamenii se bucurau cu prisosinţă de natură şi viaţă, avându-L pe Dumnezeu în suflet. Și aici este însă un risc. Unii de pe această baricadă au tendinţa de a exagera puterea răului, ajung obsedaţi de ea, reacţionând fie violent şi iraţional, ca răspuns la tot ceea ce văd, fie dimpotrivă pasivi, paralizaţi de frică şi deznădejde, cum că nimic nu se mai poate face. Desigur, niciuna dintre aceste situaţii nu este prea fericită şi, până la urmă, plăcută lui Dumnezeu. Aceasta, pentru că nici într-una, nici în alta nu se reflectă Duhul Lui, Duhul înţelepciunii şi al blândeţii, Duhul discernământului şi al încrederii neclintite în atotputernicia Domnului şi până la urmă în viaţa veşnică.
Închiderea în egoism și orgoliu
Frica este şi ea un semn al împuţinării credinţei, iar deznădejdea este, până la urmă, expresia părăsirii harului. Poate că aceşti oameni sunt într-adevăr mai conştienţi de lucrarea răului în lume, decât a Binelui. Pentru că se împărtăşesc din aceleaşi izvoare mediatice, mintea lor nu vede dincolo de matrixul, de năvodul (internetul) pe care mass-media îl aruncă peste minţile oamenilor, peste lume. Ei nu mai realizează că puterea o primeşti prin Rugăciune şi dreaptă slăvire, prin comuniunea cu Sfinţii şi acoperământul Maicii Domnului. Până la urmă, cred şi ei şi se supun prin aceasta atotputerniciei răului.
Drept urmare, putem constata că atât primii, cât şi următorii au ceva în comun, chiar dacă în idei diferă complet. Nu vorbim despre faptul că sunt şi unii şi alţii dependenţi de mass-media sau de nişte idei obsesive pe care îşi sprijină atitudinea, ci mai curând despre acela că sunt singuri. Gândirea autonomă, existenţa atomizată şi egoistă ne-au făcut să fim o pradă uşoară pentru aceste duhuri care nu sunt ale lui Dumnezeu. Spunem aceasta, pentru că Dumnezeu Însuşi este Treime, este sfat, iar prin sfat s-a zidit lumea şi a durat până acum. Familia este comuniune şi sfat sau aşa ar trebui să fie. Comunitatea este familia mai mare care te confirmă şi unde se lucrează împreună înţelesurile şi viaţa cea adevărată.
Ceea ce a reuşit în fapt cel rău, biruinţa sa asupra lumii, este separarea unuia de celălalt, închiderea oamenilor în egoismul şi mândria lor. Fiecare pentru el, fiecare în refuzul ascultării de celălalt, în lupta pentru susţinerea concurenţială a eului hipertrofiat care nu-i mai lasă loc celuilalt. Astfel, mintea omului, singură şi vulnerabilă, lipsită de susţinerea raţiunilor comuniunii, dobândite prin smerenie şi har, a devenit o pradă uşoară a vrăjmașului care cultivă în ea patimile şi, bineînţeles, toate ideile la modă.
Iar dacă singurătatea patologică în mijlocul mulţimii este cauza răului general care s-a întins astăzi peste lume, care nu ne mai lasă să ne apărăm de ceea ce vine, soluţia nu poate fi alta decât să ne reîntoarcem la ascultarea de celălalt, aproapele nostru, şi la smerenie. Acesta nu poate fi însă un deziderat idelogic, căci în Hristos lucrurile nu merg aşa, prin idei şi dictate, ci trebuie să fie o experienţă a dăruirii în familie şi comunitate. Avem nevoie unii de alţii. Nu putem să răzbim singuri. Avem nevoie să ne întâlnim, să mărturisim împreună aceeași credinţă a Bisericii, dar şi a neamului care este la rândul său o familie mai mare. Avem nevoie de familie!
Acest lucru nu se poate face însă, dacă rămânem conectaţi la inteligenţa artificială mai mult decât la comuniunea cu Hristos, mai mult decât cu familia şi prietenii, cu cei din parohia noastră, cu cei împreună cu care am crescut în Biserică. A venit vremea poate să înţelegem că, dacă nu renunţăm la lume prin lucrarea ei cea mai antihristică, mass-media, nu vom putea să ne salvăm ca persoane, ca comunitate, ca neam.
Nu suntem singuri!
Există desigur ispita să credem că este prea târziu. Dar dacă ar fi prea târziu, oare Bunul Dumnezeu ar mai îngădui lumea aceasta numai aşa, ca să se joace diavolul cu ea precum pisica cu şoarecele? Desigur lumea mai are sens şi raţiune, tocmai pentru că existăm încă, iar faptul că răul se răspândeşte astăzi, să zicem, proporţional cu creşterea inteligenţei artificiale, este în primul rând, pentru că noi înşine nu ne opunem lui așa cum ar trebui.
Drept este că, precum la începutul creştinismului, puţini erau ai Domnului, puţini primeau cuvântul Evangheliei, cei mai mulţi preferând înşelarea idolilor ce le promitea plăcerea, așa şi astăzi puţini vor rămâne să mărturisească şi să trăiască pentru viaţa ce va să fie. Căci lumea în ansamblul ei nu mai poate să primească „Duhul Adevărului…, pentru că nu-L vede, nici nu-L cunoaşte” Ioan 1,17, alipită fiind de patimele ei din care şi-a făcut idoli şi dumnezei.
Să punem, prin urmare, un nou început, neguțătorind bucuria lucrării harului în inima noastră prin fapte de milostenie şi dragoste, prin ascultare şi smerenie, prin fuga de lume şi toate minciunile ei seducătoare! Nu suntem singuri! Acesta trebuie să fie nu numai gândul, ci şi puterea pe care o vom avea, căci unde sunt doi sau trei în numele Domnului, El Însuşi după propriul Său cuvânt nemincinos, va fi în mijlocul lor. Dacă aşa stau lucrurile, de ce oare mai avem a ne teme şi nu a ne bucura?
Mihai Cristea
Articol publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 180 (ianuarie 2024)
Sursa: http://familiaortodoxa.ro