Un Sfânt odrăslit în Cetatea Bucureștilor, pildă de slujire în toate vremurile

Sărbătoarea Sfântului Ierarh Grigorie Dascălul, Mitropolitul Ță­rii Românești, adună tot mai mulți credincioși la Mănăstirea Căldărușani, pe care el a iubit-o și de unde Dumnezeu l-a chemat la o înaltă slujire a Bisericii.

Sfântul Grigorie Dascălul a avut mai multe locuri ale inimii, în care Dumnezeu l-a dus în vremea pribegiei, și unde, în adânc de rugăciune și duhovnicească trăire, a făcut simțită lucrarea Preasfintei Treimi în viața lui și a Bisericii.

Sfântul Grigorie Dascălul este unul dintre cei trei mari Sfinți români pe care i-a odrăslit Cetatea Bucureștilor, împreună cu Sfinții Calinic Cernicanul și Irodion de la Lainici, din rândul multor locuitori care au ales să trăiască o viață bineplăcută lui Dumnezeu, urmând cuvintele Evangheliei. Între monahii năs­cuți într-un oraș aglomerat, cum este Cetatea Bucureștilor, Sfântul Grigorie Dascălul a strălucit într-o vreme în care oamenii căutau lumini închipuite, amăgiri deșarte, care veneau de multe ori din ale lumii bucurii și pe care oamenii le preferau cuvintelor Evangheliei.

Sfântul Grigorie Dascălul s-a născut într-o familie de oameni evlavioși, primind la botez numele Gheorghe Miculescu, și a înțeles că drumul Bisericii este drumul apropierii de Dumnezeu și al singurei, adevăratei și netrecătoarei bucurii. De la o vârstă fragedă a urmat una dintre cele mai prestigioase școli pe care le-a avut Bucureștiul de atunci și de altădată, învățând cuvintele Evangheliei, dar și alte științe folositoare. S-a apropiat cu precădere de limbile clasice, ajungând la un moment dat să fie un apreciat, priceput și înțelept traducător al cuvintelor sfinte, duhovnicești, din limba greacă, dar și din limba latină, în limba română.

La școala patronată de Sfântul Sava din București a cunoscut doi călugări, Gherontie și Dorotei, de la Mănăstirea Neamț, pe care marele Stareț, Sfântul Paisie, care avea preocuparea de a răspândi cuvintele Sfinților Părinți în rândul preoților, monahilor și credincioșilor, i-a trimis pentru a învăța carte, mai ales limbile clasice. Aici s-au întâlnit cu viitorul monah Grigorie, pe care l-au învățat tainele credinței și profunzimile vieții monahale. Atât de mult a fost impresionat de trăirea celor doi, de râvna lor pentru cele sfinte, încât, îndată după terminarea școlii, tânărul Gheorghe avea să meargă și el la Mănăstirea Neam­țului, unde l-a întâlnit pe Sfântul Paisie, Starețul cu viață pilduitoare.

Erau aproximativ 1000 de călugări la Mănăstirea Neamț împreună cu cei ai schiturilor dimprejur, care înaintau spre Domnul prin rânduieli speciale, slujbe de priveghere, viață de obște, disciplină, foarte multe ascultări care priveau atât viața comunitară a mănăstirii, cât mai ales cea spirituală. Rugăciunile de la miezul nopții, dar și participarea la Sfânta Liturghie și la alte slujbe și Laude bisericești erau obligatorii.

Așadar, Sfântul Grigorie s-a format la umbra unuia dintre cei mai mari Stareți pe care i-a avut vreodată monahismul românesc și a învățat de la Sfântul Paisie mulțimea virtuților, între care aceea a smereniei, dar și a lucrării sub aripa Îngerului, tălmăcind, tâlcuind și scriind uneori până dimineața în zori, pentru că, așa după cum ne spun martorii acelor vremuri, doar lumina zilei stingea monahilor de la Neamț lumânarea la care lucrau toată noaptea pentru a face cunoscută și altora Sfânta Evanghelie, dar și scrierile Sfinților Părinți la care au trudit întreaga lor viață.

După moartea Starețului Paisie, în 1794, Sfântul Grigorie Dascălul a fost invitat să vină în Mitropolia Ungro-Vlahiei, unde se dorea aceeași lucrare misionară cum era cea de la Neamț. Viitorul mitropolit, împreună cu colegii săi de școală, și mai ales cu monahul Gherontie, a venit pentru o vreme, în jurul anului 1796, la Mănăstirea Antim din București, unde a lucrat, împreună cu câțiva monahi tineri, tipărind mai multe cărți de învăță­tură. A fost preocupat de cuvintele Sfinţilor Ioan Gură de Aur, Grigorie de Nazianz, Vasilie cel Mare, Ioan Damaschin, Ioan Casian, Simeon Noul Teolog și ale Fericitului Augustin, precum și de alte cărți de învă­țătură pe care le-a tradus în limba română pentru a fi accesibile preoților, monahilor și credin­cioșilor din cele două provincii românești.

Nu a rămas prea mult la București. S-a întors la Mănăstirea Neamț, iar în anul 1812 îl găsim pelerin către Muntele Athos, dimpreună cu cel care l-a învățat tainele vieții monahale, monahul Gherontie. La întoarcerea din această călătorie-pelerinaj, cei doi monahi au trecut printr-o mare încercare, fiind atacați de tâlhari, care erau prezenți adeseori pe drumurile de legătură din diferite locuri. În timpul atacului, monahul Ghe­rontie a fost ucis. Sfântul Grigorie l-a îngropat la o mănăstire a Sfinților fără de arginți, în apropiere de Filipopolisul de altădată, iar peste șapte ani a revenit și a luat osemintele lui, aducându-le în țară.

În anul 1820 s-a stabilit la Mănăstirea Căldărușani, unde se ostenea într-o chilie smerită, aflată în apropiere, în locul numit Cocioc. Lucra foarte mult. Era un om smerit, nu amintea despre virtuțile lui, care se făceau cunoscute prin râvna pe care o avea în viața monahală. Erau de acum peste 30 de ani de slujire la Sfântul Altar, în treapta de ierodiacon.

În anul 1823, domnitorul Grigorie Ghica căuta un candidat printre călugării mănăstirilor din Muntenia ca să-l așeze mitropolit în locul lui Dionisie, care, în urma unor încercări venite atât din partea turcilor, cât și a rușilor, se refugiase la Brașov, unde a rămas într-un fel de exil. De aceea, domnitorul a căutat mai mulți candidați, printre care arhimandritul Grigorie de la Curtea de Argeș (întrucât centrele eparhiale de la Argeș, de la Râmnic și de la Buzău depindeau canonic de Mitropolitul Munteniei și Dobrogei, cum este denumită astăzi eparhia, pe atunci Ungrovlahia) și doi călugări din Mănăstirea Căldăru­șani, unul ieromonah, cu numele Teoclit, și altul, Grigorie, ierodiaconul. Cel din urmă fusese lăudat în fața domnitorului pentru râvna și priceperea sa, dar mai ales pentru smerenia lui.

Când trimișii domnitorului au ajuns la mănăstire, s-au minunat văzându-l pe acest ierodiacon într-o chilie smerită, care avea doar câteva cărți ce constituiau singura, dar neprețuita lui avuție. I-au spus că domnitorul îl așteap­tă la București pentru a-l așeza într-o nouă slujire. Ierodiaconul Grigorie, foarte smerit, a spus: „Despre slujire om mai vedea, dar mă voi prezenta înaintea domnitorului ca să stau de vorbă cu el”. A renunțat la trăsura care îi fusese oferită și a mers pe jos până la București, cu o oprire într-un sat din apropiere, unde a fost considerat călugăr vagabond, și lăsat în timpul nopții să doarmă în locul în care petreceau animalele.

Ajuns la București, ierodiaconul Grigorie s-a prezentat înaintea domnitorului, căruia i-a spus că nu se consideră vrednic pentru asemenea slujire, dar până la urmă, după lungi insistențe, a acceptat, știind că aceasta este  lucrarea lui Dumnezeu în viața lui.

De aceea, domnitorul, când i-a înmânat cârja, potrivit obiceiului, ca domn al Țării Româ­nești după hirotonia în treapta arhierească să îi ofere celui ales acest însemn, de față cu toți boierii și cu mulțimea, i-a spus: „Nu celui ce a alergat, nici celui care s-a rugat, ci celui pentru care Dumnezeu a binevoit”.

Sfântul Grigorie Dascălul a fost hirotonit ieromonah în ziua de 9 ianuarie, când i s-a acordat și rangul de arhimandrit, iar a doua zi, 10 ianuarie 1823, a primit hirotonia în treapta arhierească.

A păstorit cu multă râvnă Cetatea Bucureștilor și zonele dimprejur, afirmându-se ca un ierarh care a iubit oamenii locului, întrucât toate mănăstirile închinate aveau egumeni greci, iar cele mai multe dintre ele se aflau în ruină. Mitropolitul a lăcrimat atunci când a văzut starea unora dintre ele. De aceea a luat hotărârea să schimbe stareții care nu au lucrat și le-a spus: „Duceți toate avuțiile în alte locuri, iar mănăstirile și Bisericile plâng, aflându-se toate în ruină”.

După schimbarea călugărilor greci de la mănăstirile închinate, Sfântul Grigorie Dascălul a intrat în conflict atât cu Poarta, care îi susținea pentru anumite daruri, primind mereu plângeri de fermitatea pe care o avusese mitropolitul, dar și de la autorită­țile ruse, care în vremea respectivă s-au amestecat mult în treburile Țării Românești.

Prin urmare, mitropolitul a trebuit să lupte și cu unii, și cu alții, schimbând egumenii, străduindu-se să repare unele Biserici și mănăstiri și arătând grijă pentru educarea tinerilor, mai ales a celor proveniți din familii nevoiașe. Atât la București, cât și în celelalte eparhii sufragane, a stăruit să se înființeze școli, în primul rând seminariile teologice, pentru care a emis și o hotărâre, pusă în practică după moartea lui, prin care s-au înființat la București și în celelalte trei eparhii sufragane seminarii, dar și foarte multe școli, sfătuind pe preoți, stareți și oamenii cu dare de mână să plătească profesori pentru a-i lumina pe tinerii dornici de învățătură.

De asemenea, a plătit o mare parte din datoriile pe care Mitropolia Ungrovlahiei le avea în momentul când a fost el aşezat în scaunul mitropolitan.

În anul 1834, cu puțin timp înainte de moartea sa, a început un amplu șantier de restaurare a Catedralei Mitropolitane, Catedrala Patriarhală istorică de astăzi, de pe Dealul Patriarhiei, spunându-le ucenicilor: „Chiar dacă eu nu o voi termina, o vor termina urmașii mei” (intuind că nu va apuca să vadă această lucrare finalizată).

Așadar, s-a străduit pentru cuvintele Sfinților Părinți, pentru refacerea mănăstirilor, monumente istorice, pentru luminarea tinerilor care aveau să slujească la Sfântul Altar, dar și a copiilor din familiile sărace.

În vremea aceea, în Muntenia erau foarte multe localități care nu aveau preoți și Biserici, oamenii mergeau când și când la marile sărbători în satele boie­rești, unde exista un locaș de cult. În toate satele unde erau cel puțin 50 de gospodării, Grigorie Dascălul a trimis câte un preot, iar unde erau mai multe familii numea al doilea și al treilea preot pentru ca poporul să nu rămână în întuneric, după cum și spunea adeseori, urmând cuvântul Scripturii.

A trecut însă și prin mari încercări. În urma complotului pe care mulți egumeni greci l-au făcut împotriva lui, mitropolitul a fost exilat. Astfel, a petrecut, din cei aproape 11 ani de păstorire, 4 ani, 6 luni și 11 zile în exil, adică vreo trei ani la Chișinău, unde autoritățile ruse l-au trimis, aproape un an, la Buzău și 4-5 luni, înainte de a-și recăpăta tronul chiriarhal, la Mănăstirea Căl­dă­rușani, de unde generalul Kiseleff l-a și readus la slujirea sa de Mitropolit al Ungrovlahiei, în 1834. A înțeles că toate sunt de la Dumnezeu și din exil a trimis celui care purta de grijă eparhiei, dar și colaboratorilor săi, mai multe epistole prin care îi îndruma ce trebuie să facă.

De asemenea, s-a rugat mereu pentru poporul cel credincios din eparhia care îi fusese încredințată. Când se întorcea către București, la Buzău i s-a cerut demisia de către auto­ritățile rusești care ocupaseră atunci Bucureștiul și zona. El le-a spus: „Am primit o eparhie cum am primit și un suflet, când îmi voi da sufletul, atunci voi încredința și eparhia pe care am primit-o.“

A fost un om al smereniei totale, virtute care l-a și înălțat, și ajutat să treacă prin încercările grele ale vieții.

După trecerea spre Împărăţia Cerurilor, în ziua de 24 iunie 1834 a fost îngropat lângă Catedrala Mitropolitană din Bucu­rești, undeva aproape de Sfântul Altar.

Ucenicii l-au întrebat dacă ar vrea să fie îngropat în pridvor sau într-un alt loc, iar el le-a spus: „Îngropați-mă afară, sub streașină, pentru ca picăturile de ploaie să îmi spele numele și păcatele”.

Aceleași cuvinte inspirate din testamentul său le regăsim și la marii mitropoliți ai Moldovei Veniamin Costache și Sfântul Iosif Naniescu, cu­noscuți ca ierarhi filocalici ai lucrării faptelor bune. Au râvnit aceeași smerenie ca și a Sfântului Grigorie Dascălul, și unul, și altul cerând să fie îngropați sub streașina Bisericii, unul la Slatina mai întâi, iar celălalt la Catedrala din Iași, pe care o restaurase, după ce fusese părăsită multă vreme.

Din viața Sfântului Ierarh Grigorie Dascălul învățăm în primul rând smerenia autentică dobândită atât în casa pă­rinților săi, cât și în obștea Mănăstirii Neamț, unde s-a format în tinerețe. Ani îndelungați în ascultare, rugăciune și smerenie, Grigorie Dascălul a învățat atât din tainele vieții monahale, cât și din scrierile marilor Pă­rinți ai Bisericii, pe care le-a tradus. Cântările Bisericii, așa cum am auzit la slujba Sfântului Grigorie Dascălul, îl numesc un alt Ioan Gură de Aur, pentru că s-a inspirat mult din cuvântările acestuia, pe care l-a iubit și a avut, oarecum, aceleași încercări în păstorirea lui ca și marele ierarh de la Constantinopol.

A fost, de asemenea, un neobosit misionar. Deși a păstorit o perioadă scurtă, a arătat foarte mult curaj în slujirea Bisericii și devotament față de locul în care a păstorit. A rânduit stareți pământeni în locul celor greci și a dorit ca toate mănăstirile și Bisericile din eparhie să aibă frumusețea care se cuvine întotdeauna locașului închinat lui Dumnezeu.

Sfântul Grigorie Dascălul este considerat unul dintre cei mai mari ierarhi pe care i-a avut Mitropolia Munteniei și Dobrogei, iar unii istorici spun că a fost cel mai important al veacului al XIX-lea.

A fost în același timp iubitor de liniște și de viață monahală. Observăm în viața lui că Dumnezeu pe cei smeriți îi înalță, așa cum s-a întâmplat și în momentul când Grigorie Ghica avea să îl poftească la slujirea de Mitropolit al Ungrovlahiei.

Alegerea lui a fost semnul lucrării lui Dumnezeu în viața Bisericii.

† Timotei Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor 

Sursa: http://ziarullumina.ro