Preot Ioan Istrati
Jurnaliști, oameni de cultură, influenceri, profesori, actori, teologi, toți sunt ispitiți de această ciumă bubonică a minții și puțini scapă neinfectați.
Să mă explic. Atunci când ești om al cuvântului, extensia ta mentală îți permite să exploatezi nuanțele și sensurile realității și să extragi doar ce-ți convine. E o ipocrizie imensă în care oamenii care te ascultă sau citesc sunt înșelați la propriu ca la tarabă, de prestidigitatorii ideilor. Acești magicieni ai cuvintelor care de fapt sunt niște șarlatani ieftini în căutare de cașcaval.
Exploatarea nevoii de ideal este una dintre metodele de dominație a unei minorități viclene asupra celor mulți.
E trist. Văd bunăoară teologi care justifică mizeria, lenea, sincretismul, ecumenismul tâmp, ideologia, cultul plăcerii, cultura morții, cu o nonșalanță vrednică de plâns. Aceeași ipochimeni înfierează curăția, slujirea, fidelitatea, mărturisirea, asceza, adică exact opusul primelor, cu tot felul de tertipuri smintitoare.
Spre exemplu, un angajat al lupanarului minții, poate critica acid sau chiar batjocori un preot care se roagă zi și noapte, spunând că epatează, se laudă, e vedetist. În același timp poate ridica în slăvi un preot care nu se roagă, nu postește, nu slujește, doar pentru foloase materiale sau politice.
Am ajuns în momentul în care rațiunea escortă ieftină poate justifica uciderea, răutatea, invidia, micimea sufletească, viclenia, obsesia pentru bani.
Astfel intelectualul prostituat va spune că uciderea e apărare a valorilor, răutatea e demnitate, invidia e simțul valorii, viclenia e fler administrativ, lăcomia e stofă de manager.
De mare pagubă e încărcarea lui Dumnezeu în căruța insalubră a intereselor noastre meschine, proclamarea lui falsă, fără schimbarea vieții, și apoi acuzarea tuturor care nu se aliniază căii noastre întunecate, că sunt împotriva lui Dumnezeu.
În definitiv noi știm bine cine suntem. Cât suntem de slabi, de mici și de câte ori L-am trădat pe Tata. Întrebarea esențială a vieții e: cine-s eu în fața mea?
Dincolo de toate perdelele, dverele pe care le punem între noi și Altarul ființei, rămânem singuri cu noi înșine. Și atunci vedem cât suntem de goi de sens. Rămâne doar iubirea și felul în care ne-am raportat la ea.
Trebuie să coborâm mai des în adâncul inimii, pentru a vedea rațiunile strâmbe după care ne conducem viața. Să tăiem rădăcinile justificării răului de dragul funcției sau banului. Să ascultăm liniștea dintre sistolă și diastolă. Să amușinăm Raiul din suflet, mult prea afumat de focurile pe care le-am aprins.
Să ne întrebăm: ce-ar face Hristos în această situație?
