Învățătura Sfintei Scripturi
și a Sfinților Părinți despre vămuirea sufletelor
Mitropolitul Ierothei al Navpactului
Existența vămilor însă trebuie s-o vedem din două părți. O parte este ura demonilor, iar cealaltă este existența patimilor. În învățătura patristică se observă că se face încă o tâlcuire a vămilor. Desigur, fără să trecem cu vederea învățătura despre existența stăpânitorilor întunericului și a duhurilor răutății.
În acest punct aș vrea să vă îndrept luarea-aminte și la învățătura mistică a Părinților Bisericii despre vămi. Am spus mai înainte că, atunci când sufletul omului trebuie să iasă din trup, îi revine amintirea păcatelor pe care omul le-a făcut în viața sa. Este într-adevăr o stare de nesuferit. Sfântul Ioan Gură de Aur se referă la acest fapt. El spune că în ultima zi a vieții biologice a omului „păcatele răsucesc sufletul”, adică păcatele tulbură sufletul. Este vorba de patimile care „mișcă inima înspre cele de jos”[1]. Patimile cer să fie satisfăcute, dar omul nu poate să facă față. Este o situație înfricoșătoare.
Această dorință nesatisfăcută a sufletului se intensifică încă și mai mult, atunci când iese din trup. Sfântul Grigorie de Nyssa îi pune în gura surorii sale, Macrina, o astfel de tâlcuire. El spune că, așa cum se întâmplă cu oamenii care pentru un interval mare de timp stau în locuri murdare, mai apoi nu se mai pot elibera de mirosul dezgustător al murdăriei, chiar dacă după aceea locuiesc în aer curat, la fel se întâmplă și cu sufletul când iese din trup. Oamenii iubitori de trup, chiar dacă s-au întors la viața simplă și curată, nu se pot slobozi de duhoarea trupească. Tocmai atunci sufletul devine mai murdar și, prin urmare, „plăcerea îi îngreuiază și mai mult”. Și Sfântul adaugă că dacă este adevărat ceea ce spun unii că acolo unde sunt trupurile acestora apar umbre de fantasme ale morților, aceasta este dovada că sufletul nu vrea să se despartă de viața trupească, chiar dacă a ieșit din trup. Parabola bogatului și a lui Lazăr, unde se vede că bogatul, aflându-se în iad, se interesa de rudele sale, dovedește că într-adevăr sufletele oamenilor iubitori de trup nu se pot despărți de patimi, care constituie viața trupească[2].
Din Tradiția Ortodoxă știm că există patimi trupești și patimi sufletești. Deoarece există o unitate între suflet și trup, de aceea există o legătură între patimile sufletești și trupești. Patimile sufletești lucrează prin simțurile trupului.
Când sufletul se va slobozi de trup, atunci el nu-și mai poate satisface patimile. Iar patimile nesatisfăcute pricinuiesc o durere insuportabilă și o stare de sufocare; patimile îneacă sufletul. Iar aceasta constituie un adevărat iad și o durere înfricoșătoare. De aceea Sfinții Părinți recomandă curățirea sufletului de patimi câtă vreme se află în viața prezentă, astfel încât să fie liber după ieșirea lui. Trebuie să-l satisfacă și să-l atragă Însuși Dumnezeu.
Există și o altă problemă pentru suflet după ieșirea lui din trup. Sfântul Grigorie de Nyssa învață că orice fire este atrasă de cele asemenea, înrudite cu ea. Astfel că și sufletul este atras către rudenia sa dumnezeiască, de vreme ce omul se înrudește cu Dumnezeu, purtând înlăuntrul său chipul arhetipului. Sufletul după ieșirea lui din trup este ușurat de orice suferință trupească, de aceea și mergerea spre Cel care atrage se face ușor și plăcut, adică călătorește ușor spre Dumnezeu. Dacă însă sufletul este unit cu cele materiale și cu cuiele patimilor, atunci suferă și pătimește, precum pătimește și trupul în timpul cutremurelor, când este nu numai presat de greutatea pământului, ci este cu putință să fie înțepat și de diferite obiecte ascuțite, care se află în pământ[3].
Tocmai acesta este marea mucenicie a sufletului. Trăiește o înfricoșătoare scindare. Pe deoparte vrea să se suie la Dumnezeu și să se unească cu El, de vreme ce este chipul Său, iar pe de altă parte este împiedicat de patimile care îl împung, îl constrâng și-l chinuiesc. Iar acest punct de vedere este numai o parte a tâlcuirii Sfinților Părinți despre vămi. Mucenicia sufletului care se desparte de trup o descrie într-un chip minunat și realist avva Dorothei. El spune că în timpul acestei vieți sufletul se mângâie prin distragerea lui de către patimi. Poate simți mare chin și o mare și înfricoșătoare durere, dar prin trup sufletul este distrat, uită puțin de patimi și este mângâiat și ușurat de durere. Într-o astfel de stare melancolică și înfricoșătoare omul „mănâncă, bea, doarme, se întreține cu alții, viețuiește cu cei iubiți”, adică este distras de petrecerea cu persoane sale iubite. Astfel se mângâie în parte și toate acestea îi înlesnesc să uite de problema profundă care îl preocupă. Însă atunci când sufletul iese din trup, „sufletul rămâne singur cu patimile lui și este chinuit pururea de ele”. Atunci sufletul arde din îndeletnicirea numai cu ele, este sfârtecat de ele și nu-și mai poate aduce aminte de Dumnezeu. Aceasta este o adevărată tragedie, pentru că atunci, datorită și inexistenței trupului, nu poate simți nici cea mai mică mângâiere.
În continuare avva Dorothei folosește o uimitoare pildă. Dacă un oarecare om va fi închis într-o chilie întunecoasă trei zile, fără să mănânce, să bea, să doarmă, să vorbească cu cineva, să psalmodieze, să se roage, nici să-și amintească deloc de Dumnezeu, atunci va vedea „ce fac patimile cu el”. Într-adevăr, într-o astfel de stare se sălbăticește sufletul și omul întreg. Iar aceasta o adeveresc unii care au suferit mucenicia chinurilor și a înfricoșătoarei temnițe. Dacă aceasta se întâmplă câtă vreme sufletul este unit cu trupul, cu cât mai mult atunci când va ieși din trup și va fi singur cu patimile.
Avva Dorothei folosește și imaginea bolnavului care arde de temperatură. Aceasta, desigur, creează și multe alte probleme, în chip deosebit când omul are trup molatic și bolnăvicios. La fel se întâmplă și cu sufletul pătimaș. „Nenorocitul e chinuit totdeauna de relele deprinderi din el, având pururea amara amintire și dureroasa îndeletnicire cu patimile, care-l ard și înfierbântă pururea”. Dacă la acest chin și mucenicie a sufletului adaugă cineva și locurile cele înfricoșătoare ale iadului și pe demoni, și focul, și întunericul, și celelalte, atunci înțelege mucenicia și chinul sufletului, după ieșirea lui și șederea în iad”[4].
Cele pe care le-am spus până acum arată exact ce sunt vămile, despre care se vorbește în textele patristice. Pe deoparte sunt patimile sufletului, care datorită inexistenței trupului, nu pot să satisfacă și firește aceste patimi îneacă sufletul, iar pe de altă parte sunt viclenii diavoli, care au dobândit stăpânire asupra oamenilor pătimași și este firesc ca după ieșirea sufletului să aibă o și mai mare stăpânire asupra lor. Oamenii drepți, care în timpul vieții lor și-au curățit sufletul și trupul de patimile sufletești și trupești și s-au îmbrăcat cu arvuna Duhului și s-au unit cu Dumnezeu, scapă de vămi, de vreme ce demonii nu au nici o stăpânire asupra lor. Sufletele drepților sunt duse libere și nestingherite la Dumnezeu, cu Care sunt unite.
Așadar, toată problema nu este să ne temem de vămi, ci să ne vindecăm sufletul și toată ființa noastră de patimi, câtă vreme trăim în această lume, să participăm la Harul necreat al lui Dumnezeu, astfel încât atunci, ieșirea sufletului nostru din trup să fie moment de bucurie și veselie.
Din Cartea: „VIAȚA DUPĂ MOARTE”
[1] Sfântul Ioan Gură de Aur, Opere, EPE, vol. 11, p. 168.
[2] Sfântul Grigorie de Nyssa, Opere, 1 EPE, pp. 298-300.
[3] Ibidem, p. 310.
[4] Avva Dorothei, Cap. XII, c. 2-3, pp. 599-600.
