Cum a călătorit – în vedenie – Stareţul Ioasaf din Sfântul Sava la muntele cel minunat din ceruri. S-a tâlcuit din greceşte această vedenie în anul 1942, iar acum s-a scris pentru folosul de obşte, de către cel mai nevrednic dintre Ieromonahi, Ioan Iacob în Schitul „Sfânta Ana” – Hozeva, 17 Noiembrie 1957.
Iată cum povesteşte monahul Ioasaf vedenia pe care a avut-o la Sfântul Sava:
În 13 zile ale lunii Martie (ziua de joi), ora 6 din noapte, m-am sculat să ascult slujba Utreniei. Am mers în Biserică şi m-am aşezat în strană, iar fraţii citeau Miezonoptica. Atunci eu cugetam la Patimile Domnului nostru Iisus Hristos, zicând în mintea mea: „Un Dumnezeu Făcător, Ziditor şi Creator a toate a primit să se facă om pentru noi, S-a răstignit şi S-a îngropat. Acestea toate le-a suferit pentru mântuirea oamenilor”.
Cugetând eu acestea, mi s-a înduioşat inima şi mi-a venit atâta bucurie în sufletul meu, şi o linişte negrăită s-a revărsat în mintea mea, încât am ajuns la aşa de mare umilinţă, că lacrămile curgeau pârâu din ochii mei. Şi mi-a venit atunci în suflet o negrăită dragoste dumnezeiască care mă înflăcăra (mă aprindea la inimă). Dimpreună cu dragostea mi-a venit şi o smerenie aşa de mare, încât nu găseam nicio făptură aşa ticăloasă ca mine. Atunci mi s-au deschis ochii în aşa chip, ca şi cum s-ar fi făcut o cale din inima mea până la Tronul lui Dumnezeu.
În vremea aceea, mintea mea dimpotrivă cu aşezarea cuvântului (adică cugetarea) şi cu inima mea erau legate şi mă rugam în taină cu mintea, fără o piedică oarecare. Atunci eu ziceam când rugăciunea, când oarecare cuvinte umilicioase. După aceea mi-a venit aşa o dragoste pentru aproapele meu încât mă rugam atunci pentru cei care mă duşmăneau şi pentru cei care mă urau şi din multa bucurie a inimii mi s-a umilit duhul (sufletul meu). Câtă vreme eram în această stare mă vedeam pe mine că sunt în Biserică şi-i vedeam şi pe fraţii cari citeau. După aceea, nemaiputând să stau în picioare, am tras scândura de la strană şi m-am aşezat, rugându-mă mereu cu mintea. Atunci am fost cuprins de o aşa de mare dragoste dumnezeiască încât n-a mai fost chip să mă odihnesc (să mă simt) pe pământ. În acele clipe nu mai aveam teamă de Dumnezeu, ci simţeam o mare îndrăzneală şi dragoste către El.
Fiind stăpânit sufletul meu de o asemenea dragoste, n-am mai putut să zic rugăciunea minţii şi nici vreo altă rugăciune, ci numai cât simţeam în sufletul meu o aprindere şi o dragoste dumnezeiască, întocmai ca o flacără care îmi ardea inima. Sufletul meu era pironit către Dumnezeu şi numai la El cugetam, iar din ochii mei curgeau ca un râu lacrimile. Mi s-a înduioşat duhul din bucuria inimii şi eram cuprins de o mare smerenie.
Atunci deodată m-am făcut întru uimire (adică am fost răpit) cu duhul şi nu mai vedeam după aceea nici Biserica, nici pe fraţii dinăuntru şi nici nu mai auzeam cele cari se citeau la strană.
Mă aflam atunci (cu duhul) într-o livadă mare şi prea frumoasă, care era împodobită cu tot felul de copaci şi cu flori pline de mireasmă. Podoaba şi frumuseţea ei nu se poate scrie şi nici nu se poate povesti de limba omenească.
Era plină de atâta lumină ca şi cum ar fi fost luminată de şapte sori. Am privit de departe şi am văzut o mulţime de oameni oarecari în veşminte strălucitoare, toţi tineri cu vârsta şi frumoşi la chip. Fiecare din ei strălucea ca soarele şi păşeau încet, încet. Atunci simţeam mare bucurie în sufletul meu şi ziceam, nedumerindu-mă în sine: „Oare a cui să fie livada aceasta şi cine să fie oare aceşti oameni? Şi cum mă aflu eu aici?” Acestea cugetându-le, mergeam şi eu cu dânşii. După ce am mers o mică distanţă, am văzut şi pe alţi oameni, mulţime nenumărată, cari stăteau toţi împreună şi erau îmbrăcaţi în haine soldăţeşti. Toţi erau tineri cu vârsta, voinici la trup şi foarte blânzi şi frumoşi la chip, strălucind ca soarele. Când i-am văzut eu pe aceştia m-am oprit, privind la frumuseţea şi la podoaba lor. Simţeam atunci o mare bucurie în sufletul meu. După aceasta, am auzit o voce de la dânşii, zicând astfel: „Fratele nostru Ioasaf are mare dorinţă să meargă la Împăratul, după cum ştim noi toţi. Deci cine este dintre noi să-l conducă (adică să-l călăuzească)?” Atunci s-a despărţit unul dintre ei, care era mai tânăr, mai voinic şi mai frumos decât toţi. În mijlocul celorlalţi strălucea şi se arăta ca un ofiţer peste ceilalţi. Deci s-a întors şi a zis către ceilalţi tineri: „Eu îl voi conduce, căci precum ştiţi are deosebită dragoste către mine. Ziua şi noaptea mă ruga pentru aceasta şi de multe ori m-am pus chezaş la Împăratul pentru el”.
Zicând el acestea, s-a pornit către mine. Iar eu cugetam cu mirare, zicând: „Pe oamenii aceştia eu nu i-am văzut altă dată, dar ei m-au văzut şi de unde îmi cunosc numele? Apoi de unde au aflat că eu doresc să merg la Împăratul?” Cugetând eu acestea, a venit tânărul lângă mine şi mi-a zis cu faţă veselă: „Urmează-mă, ca să mergem la Împăratul”! Iar eu i-am zis: „Te rog frate, lasă-mă; cine sunt eu să merg la Împăratul? Şi care Împărat este acela care să mă cunoască pe mine?”
Atunci el a zâmbit puţin cu faţa veselă şi mi-a zis: „Oare te prefaci că nu ştii care Împărat este Acela la care vreau să te duc? Ori poate nu ştii cine sunt eu? Pentru că m-ai iubit şi m-ai rugat ziua şi noaptea, iată am venit să te iau şi să te conduc spre a merge la împăratul. Este cu neputinţă să te las, trebuie să mă urmezi!”
Atunci eu neavând ce să mai răspund, l-am urmat (acela mergând înainte şi eu după dânsul). Cum mergeam eu aşa, îmi zicea gândul să-l întreb cine este el, de arată către mine atâta dragoste, pentru că nu-l cunoşteam încă cine este. Dar iarăşi mă ruşinam să-l întreb, zicându-mi în gând că poate voi afla pe urmă. Aveam însă mare uşurare în sufletul meu câtă vreme îl vedeam lângă mine.
Deci am mers noi multă distanţă de loc, de la acea câmpie prea frumoasă, aşa încât nu se mai vedea nimeni afară de noi doi (adică eu şi călăuza), care mergeam. Când s-a terminat acea câmpie mare şi prea frumoasă am ajuns la o cărăruşă îngustă, care era foarte lungă, încât nu i se vedea capătul, iar de o parte şi de alta erau ca nişte ziduri înalte. Calea aceea era atât de îngustă, încât abia putea trece un singur om pe jos.
Când am ajuns acolo mi-a venit în inima mea o oarecare sfială, pentru că locul acela era sălbatec şi fără nicio mângâiere, dar când vedeam pe călăuza mea, se veselea sufletul meu.
Atunci călăuza mea oprindu-se puţin, m-a privit cu faţa lină şi veselă şi mi-a zis: „Pentru ce frate, este tulburat sulfetul tău? Pentru ce te-ai lăsat stăpânit de lene şi se răspândeşte mintea ta încoace şi încolo? Pentru ce nu-ţi păzeşti mintea la cugetarea Numelui lui Iisus Hristos? Au nu ştii câtă pagubă are omul când se leneveşte la Rugăciune, chiar şi numai la o singură răsuflare? Şi iarăşi oare nu ştii câtă folosinţă dobândeşte când cugetă totdeauna la mântuitorul Nume al Domnului nostru Iisus Hristos? Un asemenea om se izbăveşte de patimi şi de păcate, făcându-se sălaş al Sfintei Treimi. Acela va să ajungă la desăvârşită dragoste, din care dragoste ai gustat o parte şi tu (prin nespusa milostivire a lui Dumnezeu), şi-i cunoşti dulceaţa. Deci pentru ce ai neglijat acest lucru (adică Rugăciunea minţii)? Până când vei rămâne, frate, în acest somn adânc al trândăviei, şezând întru nelucrare? Adu-ţi aminte de aşezarea ta cea mai dinainte, pe care ai neglijat-o (ai nesocotit-o) cu desăvârşire? Oare nu Dumnezeu este Cel care te-a învăţat chipul în care să iei de mijlocitoare şi de chezăşuire a mântuirii tale pe Pururea Fecioara Născătoare de Dumnezeu? Oare El te-a învrednicit să afli povăţuitor neînşelat spre încredinţarea acestui lucru? Au nu cunoşti frate, milostivirea şi dragostea ce ţi-a arătat-o Dumnezeu? Dar cu toate acestea, mare este milostivirea lui Dumnezeu către tine!”
Când mi-a grăit aceste cuvinte călăuza mea, m-a cuprins o mare umilinţă şi cu inima înfrântă, ziceam: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă”. Şi când auzeam rugăciunea atât de mult mi se aprindea inima spre dragoste şi iubire dumnezeiască şi aşa de curat mă rugam, căci niciun lucru şi niciun cuget nu era ca să-mi tulbure mintea, ori să mă împiedice de la rugăciune. Şi atât de mult mi s-a adâncit mintea întru rugăciune şi atâta putere am luat din ea, încât mi-a fugit frica ce m-a cuprins mai înainte.
Atunci s-a întors călăuza mea spre mine şi mi-a zis: „Ai văzut că eşti mai bine dacă zici Rugăciunea? Dacă vrei să fii totdeauna în această stare şi să te mântuieşti, scoală-te din adâncul somn al trândăviei şi unelteşte iarăşi aşezarea ta cea mai dinainte. Cea dintâi treabă a ta să fie paza poruncilor lui Dumnezeu cu neşovăire. Toată râvna ta s-o pui întru cugetarea numelui lui Iisus Hristos, precum şi a Stăpânei noastre, de Dumnezeu Născătoare. Ia seama să păzeşti şi aceasta cu scumpătate, adică: Să te mărturiseşti curat în toată ziua (oricâte ţi s-ar întâmpla) şi să nu ascunzi vreun cuget de către duhovnicul tău!”
Zicându-mi el acestea, am început să mergem pe ulicioara cea îngustă şi cum mergeam, am văzut deasupra zidului (lângă drum) nişte cruci, ca semne ale drumului. Când am ajuns aproape de cruce, călăuza s-a oprit, făcând de trei ori semnul crucii şi zicând: „Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne şi Sfântă Învierea Ta o lăudăm!”
Mi-a zis apoi şi mie să fac la fel cu dânsul şi am făcut. După ce am mers o mare distanţă de loc, am ajuns în partea cealaltă din faţă, la capătul ulicioarei. Terminându-se drumul, am ajuns într-un loc, de care te cuprindea frică şi cutremur văzându-l. Pentru că era o prăpastie, ca un fel de haos întunecos. Se arăta o groapă adâncă ca o mare, a cărei lungime şi lăţime era fără sfârşit. Nu se vedea acolo nimic, decât întuneric beznă. În partea din faţă a gropii – foarte departe – se vedea un munte înalt, al cărui vârf ajungea până la cer. Pe la mijlocul acelei gropi înfricoşate era o punte îngrozitoare, pentru că puntea aceea era numai dintr-un lemn rotund, a cărui grosime era numai de o palmă şi unul din capetele punţii era la capătul uliţei celei înguste, iar celălalt capăt era la poalele muntelui celui înalt. Când sufla vântul, tremura puntea ca o frunză de copac.
Dacă am ajuns noi mai aproape şi am văzut acea groapă groaznică şi înfricoşată şi puntea, atunci mi-a venit frică şi cutremur în sufletul meu, când mă gândeam că este nevoie să trecem peste puntea aceea. M-am uitat într-o parte şi în alta să vad de nu este cumva un alt loc să trecem dincolo de groapă, pentru a ajunge la muntele cel înalt, care se vedea departe. Dar nu se afla nicăieri nici drum şi nici loc uscat de trecut, ci era groapa aceea toată numai, ca o mare întunecoasă.
Atunci s-a întors iarăşi călăuza spre mine şi mi-a zis, ca şi cum m-ar certa: „Iarăşi ai lăsat Rugăciunea şi pentru asta te cuprinde frica. Dă-mi încoace mâna”! Atunci eu i-am dat mâna cea dreaptă şi el apucându-mă m-a urcat deasupra pe punte şi ne-am pornit să mergem.
După ce am mers puţină distanţă, am văzut că puntea se clătina şi tremura ca frunzele când o suflă vântul. Eu am privit într-o parte şi în alta a gropii şi mi-a venit frică să mai merg pe ea, dar cu toate acestea, când vedeam călăuza mea că mă ţine de mână, mai prindeam puţin curaj.
Atunci s-a oprit puţin călăuza mea întorcându-şi faţa spre mine şi mi-a zis: „Fă-ţi semnul crucii de trei ori şi cheamă numele Stăpânei noastre, de Dumnezeu Născătoarei şi Pururea Fecioarei Maria, pentru că în locul acesta mare putere are numele Ei!”Atunci, eu am făcut de trei ori cruce şi am zis în mintea mea: „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, ajută-mi!”Şi (O, minune!), atâta putere mi-a venit în sufletul meu, încât n-am mai simţit vreo sfială sau frică.
Totuşi putea tremura ca pânza de păianjen, când mergeam noi pe ea. După multă vreme de cale, am ajuns la capătul punţii. Terminându-se puntea am ieşit la picioarele muntelui arătat.
Atunci călăuza mi-a slobozit mâna de care mă ţinea şi mi-a zis: „De acum nu mai ai frică”! Dar eu, din multa dragoste pe care o aveam către călăuza mea, nu voiam să mă despart, ci tot mă ţineam de mâna lui şi mergeam împreună. Dacă am mers aşa o mică distanţă, am început să urcăm muntele. Atunci m-am uitat în sus şi nu se vedea vârful lui, aşa era de înalt. Era şi greu de urcat, dar şi locul era prea veselitor. După ce am urcat o bună distanţă, m-am oprit puţin şi am privit în toate părţile muntelui, minunându-mă. Pentru că toate părţile muntelui erau acoperite cu măslini. Şi mi-am zis în mintea mea: „De unde s-au găsit aici atâţia măslini?” Şi iarăşi am început să urcăm spre vârf. După ce am mers o bună distanţă am ajuns deasupra în vârful muntelui. Şi iarăşi mai mergând puţin am ajuns la o poartă mare, care era deschisă.
Atunci călăuza mea a făcut semnul crucii de trei ori, asemenea şi eu, apoi am intrat înăuntru pe poartă. M-am uitat eu acolo şi am văzut o câmpie atât de mare, încât nu i se vedea capătul, nici în lungime şi nici în lăţime: precum este tăria cerului aşa de mare era şi câmpia ceea. Frumuseţea şi podoaba ei cine este în stare să o povestească?
Însemnare: Până aici am găsit scrisă vedenia lui Ioasaf. Mai mult nu se află în mănăstirea Sfântul Sava. Se zice că în Sfântul Munte se găseşte scrisă vedenia aceasta până la sfârşit. Dacă ajută Bunul Dumnezeu, voi căuta prin scrisoare, ca să aflu şi restul povestirii.
Urmare la vedenia Stareţului Ioasaf din Mănăstirea Sfântul Sava, anul 1854
Şi de aş voi să descriu frumuseţea acelui câmp, nu aş putea, pentru că nu este vreun lucru pământesc cu care să-l asemăn. Limba omenească nu poate să spună frumuseţea lui, nici minte omenească nu poate să o înţeleagă. Acel câmp era împodobit cu tot felul de copaci şi înfrumuseţat cu tot felul de flori cu bună mireasmă. Lumina care lumina acolo era ca şi cum ar fi şapte sori.
Deci, când am văzut acel câmp, s-a robit inima mea de frumuseţea lui şi pofteam să rămân acolo. Dar povăţuitorul meu îmi zice: „De acum ai să-L vezi şi alte lucruri frumoase şi după aceea ai să-L vezi şi pe Împăratul”. Şi mergeam, bucurându-ne, pe acel câmp frumos. Şi am văzut de departe mulţime de oameni îmbrăcaţi în haine călugăreşti, însă nu negre, ci roşii strălucitoare. Hainele lor străluceau ca lumina, iar feţele lor mai mult decât soarele. Vederea şi frumuseţea lor era mai presus de înţelegerea omenească. Unii dintre ei erau tineri, iar alţii bătrâni. Şi apropiindu-ne de ei, ne-au primit cu mare bucurie şi au zis către povăţuitorul meu: „Bucură-te, Mare Mucenice Gheorghe, iubitule al lui Hristos”. Asemenea şi el le-a zis lor: „Bucuraţi-vă şi voi, Cuvioşilor, iubiţii lui Hristos”. Atunci toţi şi-au întors feţele lor spre mine şi cu feţe vesele mi-au zis: „Fiule Ioasafe, de ar dobândi omul toată lumea şi-şi va pierde sufletul, ce va folosi şi de ar trăi o sută de ani şi ar dobândi toate bunătăţile lumii şi de şi-ar face toate poftele, tot trebuie să vină înfricoşătorul ceas al morţii şi toată viaţa lui i se va părea un vis şi o umbră. Iar tu de te vei scula din lenevire şi vei începe iarăşi viaţa ta cea dintâi, vei plăcea lui Dumnezeu şi te vei învrednici cereştii fericiri şi te vei bucura împreună cu noi în veci. Iar de-ţi vei petrece viaţa ta cu lenevire, vei ajunge în valea care primeşte pe cei leneşi şi trândavi şi nepocăiţi. Fiule, să nu voiești a iubi mai mult acel noian întunecat decât această fericire. Să nu voiești a pune mai presus lenevirea decât dragostea lui Hristos! Fiule, adu-ţi aminte din ce înălţime ai căzut şi de ce te-ai înstrăinat şi ce ai păgubit! Fiule, întoarce-te şi cazi la milostivirea lui Dumnezeu şi noi nu vom înceta rugându-L pe dânsul”!
După aceasta ne-am despărţit de ei şi am plecat mai departe. Atunci s-a înfricoşat sufletul meu de aceasta. Şi am aflat că povăţuitorul meu era Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruinţă. Şi mi-am adus aminte şi de cuvintele ce le-a zis el, când se întrebau acei ostaşi” „Cine să-L povăţuiască din noi?” Căci zicând: „Eu o să-l povăţuiesc, pentru că are deosebită dragoste către mine şi de multe ori m-am pus chezaş şi mijlocitor către Împăratul pentru dânsul”, l-am cunoscut pe deplin, căci de la început aveam mare şi deosebită dragoste către Sfântul Gheorghe, mai mult decât faţă de alţi Sfinţi. Şi de multe ori l-am pus mijlocitor pentru mântuirea mea. Şi multe minuni a făcut cu mine şi oricând l-am rugat nu m-a lăsat neajutorat.
Deci, când am cunoscut că povăţuitorul meu este Marele Mucenic Gheorghe, din multa dragoste ce o aveam către el în sufletul meu, n-am mai putut răbda, ci l-am îmbrăţişat şi l-am sărutat mult timp. Apoi mergeam mai departe împreună, ţinându-ne de mână. Iar sufletul meu era lipit de dânsul, din multa dragoste ce aveam către el. Şi mai mergând noi puţin am văzut de departe şi alţi oameni, şi aceştia cu haine călugăreşti îmbrăcaţi, ca şi ceilalţi. Însă îmbrăcămintea şi feţele lor străluceau mai mult decât soarele şi aveau mai multă şi mai mare slavă decât ceilalţi. Şi strălucire mai mare aveau, dar erau puţini la număr. Şi întrebai pe povăţuitorul meu, zicând: „Sfinte Gheorghe, cine sunt aceştia? Ce sunt de atâta slavă, strălucire şi frumuseţe şi ce au săvârşit în viaţa lor?” Atunci mi-a răspuns zicând: „Aceştia sunt călugării cei de acum, care fără povăţuitori şi fără pilda faptelor bune ale altora, ci numai din singura lor bunăvoinţă au râvnit faptelor bune ale călugărilor celor de demult, săvârşind faptele cele bune ale lor, bineplăcând lui Dumnezeu”. Iar eu iarăşi i-am zis: „În vremea aceasta au lipsit faptele bune din lume, dar cum se poate să fie în ea acest fel de oameni aleşi?” Şi mi-a răspuns zicând: „Acest fel de oameni aleşi sunt puţini în zilele acestea în lume. Dar cel ce va face în aceste zile puţine fapte bune, după puterea lui, şi va plăcea lui Dumnezeu, mare se va chema aici, în Împărăţia lui Dumnezeu. Căci cine face câteva fapte bune, le face din singura lui bunăvoinţă, fără povăţuitor şi fără pilda altora. Şi pentru aceasta Dumnezeu ca pe nişte desăvârşite le primeşte. Frate, în zilele acestea au lipsit faptele bune din lume, s-a înmulţit răutatea, a prisosit nedreptatea, a lipsit dragostea, s-a prăpădit adevărul din gurile oamenilor, a încetat cuvântul lui Dumnezeu şi se obişnuieşte osândirea şi minciuna. În loc de smerenie, înălţarea; în loc de dragoste, vrajba; în loc de milostivire, nemilostivirea, în loc de dreptate, nedreptatea. S-au înmulţit ţinerea de minte a răului, pizma şi alte asemenea. Toţi s-au abătut la rău. Nu este cel ce face bine. Foarte puţini sunt cei ce uneltesc faptele cele bune şi plac lui Dumnezeu. În zilele acestea se potriveşte: „Cel ce mântuieşte, mântuiască-şi sufletul său”! Nimeni să nu aştepte ajutor de la altul, ci numai de la Maica Domnului. Cel ce va cădea la dânsa cu tot sufletul, îl va povăţui şi cu adevărat se va mântui, pentru că toate câte le voieşte le poate, căci „Mult pot rugăciunile Maicii spre îmblânzirea Stăpânului”.
Aceste cuvinte mi-a zis şi iarăşi am început să mergem. Şi după ce am mers puţină depărtare spre partea Răsăritului a acelui câmp, se vedea de departe un palat mare şi frumos: înălţimea, lăţimea şi lungimea lui erau foarte mari. Zidurile lui nu se puteau asemîna cu altceva şi se vedeau că erau ca din aur curat. Strălucirea care ieşea din el, lumina tot locul acela. Forma palatului era neînţeleasă. Podoaba şi frumuseţea nu se pot înţelege cu mintea omenească. Şi l-am întrebat pe povăţuitorul meu: „Sfinte Gheorghe, ce palat este acesta?” Şi mi-a zis: „Acesta este palatul Împăratului, unde am să te duc”. Deci mergând, am ajuns la palat şi am venit la o poartă mare şi înaltă care era deschisă.
Povăţuitorul meu şi-a făcut de trei ori cruce, asemenea şi eu şi am intrat înăuntru pe poartă într-o curte, iar din ea se vedeau toate părţile palatului aceluia. Şi văzându-le, m-am minunat de podoaba şi frumuseţea lor, pentru că ochi de om nu le-a văzut. Vedeam şi oameni mulţi plimbându-se pe acolo şi erau în mare slavă. Atunci povăţuitorul meu m-a apucat de mâna dreaptă şi mă ţinea şi mergeam împreună. După aceasta, am trecut printr-o poartă, care era deschisă şi am dat într-o sală mare şi frumoasă. Iar în partea de Răsărit a sălii era o altă poartă mare şi înaltă, care era făcută cu un meşteşug pe care mintea omenească nu poate să-l înţeleagă. Şi era împodobită cu pietre scumpe. În partea dreaptă a porţii era o icoană a Domnului nostru Iisus Hristos, şezând în jilţ. Iar înăuntru în sală era o mulţime multă de oameni, toţi îmbrăcaţi călugăreşte cu acelaşi fel de îmbrăcăminte, dar hainele lor erau roşii ca sângele şi străluceau ca fulgerul, iar în mâini ţineau cruci şi stâlpări. Frumuseţea şi podoaba lor nu pot să o povestesc.
Şi cum ne văzură, au venit în întâmpinarea noastră şi ne-au primit cu mare bucurie. Şi privind toţi spre mine mi-au zis cu glas dulce: „Frate, până când să te aşteptăm? Pentru ce nu te sileşti pe sine-ţi?” Apoi au zis către povăţuitorul meu: „Frate Gheorghe, iată că l-ai luat în stăpânirea ta, când ni-l vei aduce?” Sfântul a răspuns: „Când va voi Domnul”. Atunci aceia m-au luat din mâna povăţuitorului şi mă ţineau ei de mâini, arătându-mi prin aceasta mare dragoste.
Atunci povăţuitorul meu a mers şi a stat înaintea icoanei Maicii Domnului; la fel am mers şi noi toţi şi am stat înaintea ei cu multă rânduială. Şi toţi au început să cânte cu dulce glas: „Cuvine-se cu adevărat să te fericim…” Şi când cântau fiecare cuvânt al troparului atât de curat îl auzeam, încât se întipăreau în sufletul meu. Şi săvârşind cântarea, m-a luat iarăşi povăţuitorul meu şi făcându-ne de trei ori cruce, ne-am închinat la icoană, asemenea au făcut toţi sfinţii de acolo, apoi am zis: Aceasta pentru tine s-au făcut ca să nu ai îndoială faţă de cele pe care le vezi şi le auzi, ca şi cum ar fi nălucire diavolească. Nu este nălucire, ci milostivirea lui Dumnezeu!”
Apoi ei s-au depărtat puţin şi numai eu şi povăţuitorul meu am rămas în dreptul uşii. Şi fără de veste s-a deschis uşa singură de sine şi s-a văzut multă lumină afară, care ne-a înconjurat. Am stat afara uşii şi m-am uitat zicând: „Mare este mila Ta, Doamne, către fiii omeneşti!”
Şi câte am văzut acolo cu neputinţă este a le scrie cineva. Pentru că ochii de om nu au văzut, urechi nu au auzit, la inimă nu s-au suit şi minte de om nu poate să înţeleagă. Că am văzut o Biserică mare, iar zidirea ei era neînţeleasă. Frumuseţea şi podoaba ei nu se pot spune şi nici se pot asemîna cu vreun lucru omenesc. Înspre mijlocul Bisericii era un tron înalt şi preaslăvit. El era ca nişte cărbuni aprinşi şi strălucea ca soarele. În tron stătea Împăratul Slavei, Hristos. Împrejurul tronului şi al Împăratului sta mulţime nenumărată de oameni de toate vârstele. Unii dintre ei erau foarte tineri şi îmbrăcaţi în haine albe. Unii erau îmbrăcaţi în haine monahiceşti, iar alţii în haine ostăşeşti. Chipul Împăratului era aşa cum se vede zugrăvit pe icoane. Era cu trupul voinic şi îmbrăcat cu haine arhiereşti, iar pe cap avea cunună de pietre scumpe. Podoaba şi frumuseţea Împăratului cine poate să le spună? Din lumina care strălucea în faţa împăratului se lumina toată ceata aceea a sfinţilor şi toată Biserica. Şi toţi drepţii aceia s-au făcut asemenea cu împăratul întru strălucire.
Atunci mi-am adus aminte de cuvântul lui Agapie din cartea care se numeşte „Mântuirea păcătoşilor”, care povesteşte pentru slava raiului, zicând: „Înlăuntru în cărbunii cei aprinşi când bagi un fier, arde şi se face şi acela foc şi nu mai ştii care sunt; cărbunii şi care este fierul. Aşa şi în rai este. Din strălucirea care iese de la Dumnezeu se împărtăşesc şi drepţii, ca şi însuşi Dumnezeu”! Aceasta aducându-mi aminte şi văzând acestea cu ochii mei, ziceam întru sine-mi: „Câte au scris sfinţii pentru slava raiului sunt foarte puţine, pentru că toate nu este cu putinţă a le scrie”.
Lumina care ieşea de la Împăratul Slavei era atât de strălucitoare, încât dacă s-ar aduna mii de mii de milioane de sori, n-ar fi strălucit atâta.
Buna cuviinţă şi frumuseţea Împăratului Slavei, strălucirea luminii celei nezidite, buna podoabă a Bisericii, slava drepţilor, cine poate să o spună? Că mai degrabă ar putea număra mulţimea stelelor şi a nisipului mării decât să spună acestea. Şi dacă s-ar adună toate limbile oamenilor şi dacă stelele cerului, nisipul mării şi frunzele copacilor s-ar face limbi, toate împreună n-ar putea spune nici măcar o parte din slava aceea.
Deci afară de uşă stând eu şi privind la slava aceea, am văzut pe povăţuitorul meu care a intrat înăuntru în Biserică şi a mers să se închine împăratului. Şi întorcându-şi faţa şi văzându-mă că nu vin după el, s-a întors şi venind aproape de mine mi-a zis: „Ce stai? Vino împreună cu mine să ne închinăm împăratului”! Şi pregătindu-mă să intru şi eu înăuntru, am auzit pe împăratul zicând: „Gheorghe, lasă-l pe el afară, că nu este vrednic să intre înăuntru, căci nu are îmbrăcăminte de nuntă! Când am auzit acel glas m-am temut puţin, ca nu cumva să mă osândească. Dar iarăşi am câştigat îndrăzneală, pentru că dragostea care era în sufletul meu pentru Împăratul alunga frica. Atunci povăţuitorul meu m-a lăsat afară de uşă şi a intrat singur la împăratul. Şi toată ceata aceea s-a sculat şi a cinstit pe povăţuitorul meu, ca pe o mare căpetenie a împăratului. Şi nu numai ceata drepţilor, ci însuşi Împăratul l-a cinstit cu mare cinste, căci degrabă s-a sculat din tron, l-a primit cu mare cinste şi bucurie, sărutându-l pe obraz, apoi iarăşi a stătut.
Apoi povăţuitorul meu a făcut trei metanii şi a sărutat picioarele împăratului şi a stat înaintea Lui cu smerenie şi a zis către El:„Doamne, adu-Ţi aminte de sângele care L-ai vărsat pe Cruce pentru păcătoşi! Adu-Ţi aminte că Te-ai pogorât pe pământ să mântuieşti pe cei păcătoşi! Deci iartă acest suflet şi-l povăţuieşte la calea mântuirii! Adânc nemăsurat este mila Ta, Stăpâne şi are trebuinţă de facerea de bine”! Atunci a răspuns Împăratul: „Gheorghe, ştii prea bine dragostea care o am către el din început; pentru că i-am arătat tainele cele ascunse şi dragostea Mea cea mare. Şi mulţi oameni s-au nevoit în toată viaţa lor, mai mult decât acesta şi nu au câştigat, iar acesta având-o în sufletul său a trecut-o cu vederea, alegând mai bine lenevirea şi împătimirea lumii, decât pe Mine. Şi pentru aceasta nu este vrednic de iertare”. Şi iarăşi a zis povăţuitorul meu: „Doamne, mă rog iartă-l, că de-l vei judeca după dreptatea Ta, vrednic este de pedeapsă; ci să prisosească darul şi milostivirea Ta cu el. Cele ascunse ale inimii lui sunt înaintea Ta pururea. Vezi bunăvoinţa lui, plineşte-i cererile inimii lui şi nevrând el, mântuieşte-l! Doamne, vezi şi aşezarea lumii! Unde este pilda cea bună? Unde este cuvântul Tău în gurile oamenilor? Unde este îndemnarea? Că de ar fi cineva să voiască să facă binele îl face numai din buna lui voinţă, căci duhovnicii şi stareţii îl opresc. Fiecare cele pentru folosul cel trupesc al său caută. Pentru aceasta, te rog, învaţă-l să facă voia Ta! Povăţuieşte-l la calea mântuirii! Chiverniseşte-i în pace viaţa lui! Fă-l moştenitor Împărăţiei Tale, căci toate câte le voieşti, le şi poţi”. Şi iarăşi a răspuns împăratul şi a zis: „Gheorghe, iubitul Meu, văd starea lumii, cuvintele Mele au încetat din gurile oamenilor. În locul cuvântului Meu, osândirea. În locul dragostei, urâciune, vrajbă şi pizmă. În loc de dreptate, nedreptate. A pierit adevărul. A lipsit smerenia. A prisosit răutatea, sodomia, curvia, preacurvia. S-a stricat lumea. Acestea toate le fac nu numai mirenii: bărbaţii şi femeile, ci şi preoţii şi călugării. Mă pătrund la cele dinlăuntru; a doua oară Mă răstignesc. Şi-au spurcat desăvârşit chipul călugăresc cel îngeresc. Însă toate le rabd cu nerăutate, aşteptând îndreptarea şi pocăinţa lor.
Iar pe acesta n-am încetat a-l povăţui până astăzi ca să facă voia Mea. Nu am încetat a-l striga prin cuvânt viu să nu facă ceea ce nu-Mi place Mie. Iar el, glasul Meu auzindu-L şi cunoscând cum că Eu sunt, după cum s-a adeverit de la mulţi duhovnici şi robi ai Mei îmbunătăţiţi, nu M-a ascultat. De multe ori i-am adus aminte de cea dintâi petrecere a lui ca să se întoarcă iarăşi la aceea, dar el a rămas neîndreptat. Deci fără de răspuns este înaintea Mea”. Atunci povăţuitorul meu a căzut la picioarele Împăratului cu mare smerenie şi a zis către Dânsul: „Doamne, adu-ţi aminte de sângele care l-am vărsat pentru dragostea Ta, şi-mi dăruieşte mie acest suflet şi-l iartă pe el. Aşa, Doamne, Te rog! Şi învredniceşte-l să bea şi paharul pe care-l poftea!”
Atunci, cu faţa veselă şi cu bucurie, a zis Împăratul: „Gheorghe, fie voia ta”! Apoi povăţuitorul meu s-a sculat şi a stat înaintea Împăratului cu îndrăzneală. Atunci Împăratul a luat cu mâna stângă un pahar plin, însă ce era în el nu ştiu, ci numai că era roşu ca vinul şi cu mâna dreaptă l-a blagoslovit şi l-a dat povăţuitorului meu şi a zis: „Acesta este paharul dragostei Mele, dă-i-l să-l bea”! Atunci l-a luat cu mâna dreaptă şi mi l-a adus zicându-mi: „Fă-ţi cruce şi-l bea”! Iar eu, făcând de trei ori cruce, l-am băut. Şi era aşa de dulce, încât nu se asemîna cu ceva pământesc. Şi, după ce l-am băut, mi-a venit în suflet o neasemuită dragoste şi dor dumnezeiesc, ca o pară de foc arzând în inima mea. Atunci am văzut pe povăţuitorul meu, aproape de împăratul, că i-a dat paharul deşert.
Deci eu, nemaiputând suferi, am intrat înăuntru în Biserică şi m-am dus aproape de Împăratul şi căzând la picioarele Lui, cu îndrăzneală Le-am îmbrăţişat şi Le-am sărutat mult timp. Şi sufletul meu era cu desăvârşire lipit de Dânsul şi nu mai puteam să mă mai ridic de jos. Atunci a zis împăratul către povăţuitorul meu: „Gheorghe, ia-l şi mergeţi ca să se mai nevoiască, să câştige dragostea Mea pe care a pierdut-o şi să se gătească. Şi când va fi voia Mea, Eu o să-l învrednicesc să bea şi paharul!”
Atunci, povăţuitorul apucându-mă de mâna dreaptă, m-a întors înapoi şi făcând amândoi câte trei metanii Împăratului, închinându-ne picioarelor Lui, am ieşit din Biserică şi s-a închis uşa. Atunci am văzut eu pe oamenii cei mai sus zişi, care erau în sală, că au venit să ne întâmpine şi, căutând spre mine cu faţa veselă, mi-au zis: „Frate, sileşte-te, căci iată, te aşteptăm!
Şi ieşind din sală am venit în curte şi am stat puţin. Apoi am zis către povăţuitorul meu: „Sfinte Gheorghe, iubite frate, nu se poate să nu mai mergem în lume, ci să rămânem aici?” Şi îmi zise: „Aşa este voia Domnului ca să mergem înapoi în lume să te găteşti cu tot felul de fapte bune, păzind toate poruncile Lui. Să te ispiteşti ca aurul în topitoare şi aşa să vii aici. Şi de nu vei face aşa, ci vei rămânea în lenevire, ai văzut valea care primeşte pe cei leneşi şi păcătoşi? Păzeşte-te şi-ţi adu aminte câte ai văzut şi câte ai auzit, din multa şi nemărginita milă a lui Dumnezeu, către om”.
Apoi am mers puţin şi am ieşit afară din palat şi făcându-ne trei cruci în poartă, am început a merge pe acel frumos câmp. Şi mergând puţin am văzut iarăşi ceata aceea cu puţini călugări, care avea slava cea mare. Şi m-am uitat să văd dacă cumva voi cunoaşte pe vreunul dintr-înşii. Şi nu am cunoscut pe nici unul.
Deci, săvârşindu-se câmpul, am ieşit afară de poartă şi am venit în vârful muntelui celui înalt. Şi am stat şi aici puţin, privind în toate părţile muntelui care era împodobit cu o mulţime de măslini. Iar locul acela era foarte veselitor, numai că se vedea şi acea glodoasă şi întunecoasă vale. Frică şi cutremur aducea celui ce o vedea.
Apoi ne-am pogorât din munte şi povăţuitorul meu mi-a zis: „Dă-mi mâna”! Şi i-am dat-o. Şi, ţinându-mă de mână, iarăşi ne-am suit pe acea punte înfricoşată şi am mers fără frică sau temere. Şi când am ajuns la mijlocul ei, povăţuitorul meu a stat, şi-a întors faţa spre mine şi mi-a zis: „Fratele meu iubit, împărăţia Cerurilor se sileşte şi silitorii o răpesc pe ea! Iată, ai văzut milostivirea lui Dumnezeu. Să nu te arăţi nemulţumitor faţă de Făcătorul tău de bine, Dumnezeu. Nevoieşte-te să câştigi dragostea Lui. Găteşte-te ca să bei paharul. Şi darul lui Dumnezeu şi al Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu nu te va lăsa sărman, nici eu nu te voi lăsa singur”. Apoi, făcând de trei ori semnul cinstitei cruci pe faţa mea a zis: „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, ajută robului tău”! Şi s-a făcut nevăzut. Şi nu l-am văzut unde s-a dus. Şi m-a lăsat singur la mijlocul punţii.
Atunci s-a făcut mare tunet şi tulburare din valea aceea. Şi auzeam strigări sălbatice zicând: „Acum a rămas singur, haideţi să-l surpăm jos”! Alţii ziceau: „Iată om care voieşte să treacă şi nu ştie ca avem să-l surpăm acum?” Şi scrâşneau cu dinţii lor asupra mea, strigând cu mare glas: „Să-l surpăm mai înainte de a veni Gheorghe să-l ia!” Însă nici unul n-a putut să se apropie de mine, ci numai strigări şi tulburări făceau. Iar puntea se clătina ca o frunză.
Atunci eu privind la acea adâncime, am zis: „Doamne, cine poate să ajute omul aici?” Atunci a venit glas ca de tunet şi a zis: „Faptele bune ajută omul aici. Şi de va face vreo milă Preasfânta Născătoare de Dumnezeu”. Şi după strigarea aceasta au încetat tulburările drăceşti. Şi eu am chemat ajutorul Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu şi al Sfântului Gheorghe şi cu ajutorul lor mi-am venit întru sine-mi.
Notă: Această urmare a vedeniei stareţului Ioasaf s-a găsit în Sfântul Munte Athos la Schitul Românesc Prodromul din Mănăstirea Lavră de către părintele Ieromonah Ştefan.
(Sursa: Sfântul Ioan Iacob Românul, „Din Ierihon către Sion”, Ed. Jerusalem 1999)
