Prot. Temistocle Mourtzanos
„Veniți, iată, toate sunt gata!”[1] În epoca noastră noi, oamenii, simțim intens nevoia de a avea viața în mâinile noastre, de a face faptă voința noastră, de a ne controla atât pe noi înșine, cât și pe ceilalți cu care venim în contact și de a nu pierde inițiativa în acțiunile noastre.
Iar aceasta o vedem în relațiile noastre zilnice, în rapiditatea cu care cei mai mulți dintre noi ne mișcăm, mai ales pentru satisfacerea poftelor noastre, în lipsa, de multe ori, chiar și a politeții elementare, care ne impune să fim discreți și să respectăm și dorințele altora. Când vrem să realizăm ceva și nu izbutim, atunci ne mâniem pe noi înșine și pe ceilalți, deoarece credem că merităm să reușim, chiar dacă uneori scopurile noastre nu corespund nici nevoilor noastre reale, nici posibilităților noastre obiective.
Iar cea care a contribuit să considerăm că toate depind de noi, de om și de ceea la care el aspiră, este știința.
De aceea și legătura oamenilor cu Dumnezeu și cu Biserica nu este atrăgătoare. Noi lăsăm credința la o parte și alegem să ne îndeletnicim cu lucrările noastre, cu dorințele simțurilor, cu grijile vieții și cu relațiile dintre noi, iar dacă mai rămâne timp, ne îndeletnicim și cu Dumnezeu. Și în timp ce pentru toate problemele vieții noastre vrem ca noi să avem controlul, când vine vremea urmării modului, prin care suntem chemați să arătăm că dorim să avem o legătură cu Dumnezeu, atunci le așteptăm pe toate de-a gata de la Dumnezeu. Deși, de obicei, noi nu suntem gata să corespundem dragostei Sale, chiar dacă „iată, toate sunt gata”.
Nu considerăm atrăgătoare legătura noastră cu Dumnezeu. Nu suntem gata să ne ostenim pentru ea. Ci o limităm la foarte puțin timp pe zi sau pe săptămână, uneori numai în perioadele sărbătorilor sau a încercărilor. Dar și când conștientizăm că Dumnezeu le are pe toate gata pentru noi, nici atunci nu suntem gata să spunem DA la chemarea Sa.
„Iată, toate sunt gata”. Mântuirea noastră a fost pregătită prin Întruparea Domnului, prin lucrarea Sa mântuitoare, prin învățătura Sa, prin moartea Sa pe Cruce, prin îngroparea și Învierea Sa, prin prezența Bisericii în viața lumii, prin darul sfințeniei și prin nădejdea vieții veșnice, dar prin învierea noastră personală. Nu trebuie să ne ostenim noi să aflăm căi către Dumnezeu și Adevăr. Nu ne cere nici să filozofăm, nici să ne neliniștim pentru scopul existenței noastre, căci Dumnezeu ni le-a dat pe toate, fără să I le cerem. Și aceasta pentru că ne-a iubit și ne iubește atât de mult, încât a trimis pe Fiul Său ca să devenim una cu El.
„Iată, toate sunt gata”. Este pregătită Cina Împărăției Cerurilor. Iar hrană, Trupul și Sângele lui Hristos, dragostea și întâlnirea noastră cu Dumnezeu și cu semenii noștri într-o lume de veșnică veselie. Însă răspunsul nostru, de obicei, este: „Te rog, iartă-mă”. Ne chinuiesc grijile, dorințele, ofertele civilizației, care ne fac să simțim că această Cină este pentru a ne merge bine anul, un obicei pe care nu este nevoie să-l trăim adeseori, ca nu cumva să-și piardă, chipurile, însemnătatea sa. Noi avem alte nevoi, cum ar fi odihna, distracțiile. Și pe lângă toate acestea, limbajul și modul de abordare ale Bisericii sunt obositoare, deoarece urmează limba și mentalitatea unei alte epoci, iar lumea noastră s-a schimbat astăzi.
Însă singurul lucru care niciodată nu se va putea schimba, este nevoia omului de dragoste și comuniune. Dar punându-ne în centru vieții noastre pe noi înșine, persoana noastră, religiozitatea devine un fapt care se limitează la individualitate și la nevoile ei, însă nu se prelungește în comuniunea dintre persoane.
Astfel, pentru cei mai mulți, Biserica nu este, mai întâi de toate, o întâlnire a persoanelor, ci o grăbită împlinire a îndatoririlor religioase. Și nu există dorința participării la Potirul Vieții, care lucrează în faptă unitatea la care suntem chemați să o trăim, în comuniunea cu Dumnezeu și între noi.
„Iată, toate sunt gata”. Încă mai există în viața noastră și modul de a ne slobozi de rău. Să căutăm acea cale care ne face să simțim că nu merită să răsplătim refuzul, ura, respingerea noastră de către oameni; că nu merită să ne lăsăm biruiți de gândurile rele care ne tiranizează inimile, deoarece îmbrăcămintea pentru Cină este mai importantă decât orice murdărie exterioară, care ne murdărește lăuntrul nostru. Pentru că răul care vine din afara noastră ne preface și ne murdărește cele dinlăuntrul nostru. Dumnezeu ne-a pregătit, prin Hristos și Dragostea Sa, modul și calea să biruim răul, însă noi cochetăm cu El, deoarece considerăm răzbunarea dreptul nostru.
Și astfel, refuzăm să ascultăm ciocăniturile de la ușa inimii noastre și să ne întoarcem la Cel Care dorește să intre înlăuntrul nostru și să ne conducă la Cina pe care El Însuși a pregătit-o.
„Iată, toate sunt gata”. Și cu toate că Dumnezeu le-a pregătit, totuși El nu silește pe nimeni să intre la Cina Împărăției Sale. Mai demult i-a lăsat afară pe toți aceia care considerau chemarea un privilegiul al lor, adică pe iudei, dar și pe toți cei mândri și care au doar sentimentul că aparțin poporului Său cel ales, fără ca inima lor să creadă aceasta. Și a poruncit să intre toți aceia care erau obiect de dispreț din partea celor „drepți”, care, în cele din urmă, s-au dovedit a fi nepregătiți. Astăzi Dumnezeu ne cheamă să ne pregătim și să facem pasul recunoștinței și al bucuriei, pentru a participa la Cina Bisericii. Viața liturgică, dragostea, comuniunea cu Dumnezeu și cu oamenii. Toate sunt gata, rămâne însă pasul nostru și pregătirea inimii noastre prin pocăință, iertare, smerenie și dragoste. Și toate acestea nu presupun lepădarea grijilor pentru cele ale vieții, ci o ierarhizare corectă a lor, pentru a deveni cei aleși.
[1] Luca 14, 17.
