Am putea spune că omul îşi câştigă libertatea prin ascultare?
De obicei spunem că cineva este liber atunci când are putinţa să aleagă între două lucruri. Adevărata libertate înseamnă însă a-L dori numai pe Dumnezeul cel adevărat, a tânji să ne unim cu El. Dacă facem din aceasta ţelul vieţii noastre, atunci nimic din lumea aceasta, nimic legat de simţuri nu ne va mai putea atrage ori ispiti şi ne vom elibera de influenţa lumii asupra noastră, devenind liberi faţă de această lume căzută, care zace în păcat.
În acelaşi timp, lumea nu va mai afla în noi pământ prielnic pentru a-şi arunca ancora, adică vom zidi înlăuntrul nostru o asemenea libertate ce ne va feri de orice înrâurire din partea oamenilor. Fireşte, libertatea absolută Îi aparţine numai lui Dumnezeu, însă aici vorbim despre acea libertate după har pe care omul o primeşte pentru a se putea uni în chip desăvârşit cu Dumnezeu. Atâta vreme cât mai există posibilitatea alegerii, omul este încă împărţit, scindat, şi nu şi-a atins ţelul, nu şi-a împlinit încă adevărata lui menire.
Cum contribuie legătura cu părintele duhovnicesc la devenirea întru persoană a ucenicului?
A face ascultare de părintele duhovnicesc înseamnă a-I urma lui Hristos şi a moşteni harul înfierii. Sfântul Pavel le scrie corintenilor: „Eu sunt părintele vostru, pentru că v-am născut prin Evanghelie în Iisus Hristos”, iar în Epistola către Efeseni spune că toată paternitatea pe acest pământ vine de la Dumnezeu. Întreaga Scriptură vorbeşte despre Dumnezeul părinţilor noştri. Sfântul Apostol Pavel spune în Epistola către Evrei că celor care îi primesc certarea, adică povăţuirea, Dumnezeu Se dăruieşte pe Sine ca Tată. Dacă primim să fim mustraţi şi certaţi pentru neajunsurile noastre, atunci vom fi „desăvârşiţi, precum Tatăl nostru Cel ceresc desăvârşit este”. Cum înfăptuim acest lucru? În taina ascultării primim această viaţă. Persoana este cu adevărat o nouă viaţă înlăutrul nostru pe care o dobândim numai prin părinţii noştri duhovniceşti.
Cum se cuvine să ne apropiem de părintele nostru duhovnicesc pentru a primi cu adevărat folos?
Trebuie să fim cu luare-aminte, să ne rugăm cu o inimă deschisă şi să ne însuşim fiecare cuvânt care purcede din gura duhovnicului, iar împreună cu acest cuvânt vom primi viaţa lui. Şi, treptat, dacă avem această atitudine, va veni clipa când ne vom însuşi gândul lui, duhul lui, viaţa lui. Când vorbim cu el, ştim deja ce urmează să ne spună; auzim primul cuvânt şi deja îi cunoaştem gândul până la capăt – atât de mult putem asimila înlăuntrul nostru duhul părintelui duhovnic. Aşa era, de pildă, Părintele Sofronie. El obişnuia să ne spună: „Vă hrănesc mai întâi cu lapte şi apoi cu hrană tare”. Hrana cea tare era a trăi în viaţa noastră taina Crucii şi patimile cele pline de slavă ale lui Hristos.
Ascultarea este o atitudine a inimii; nu este ceva exterior, ceva care poate fi impus din afară. Atunci când suntem gata să primim cu o inimă deschisă întâiul cuvânt al părintelui duhovnicesc, vom învăţa treptat să facem din voia aproapelui nostru voia noastră și din viața lui viata noastră. Prin harul acestei nevoinţe va veni clipa când inima ni se va lărgi şi vom putea îmbrăţişa într-însa viaţa întregii lumi.
A face ascultare, a primi să depindem de voinţa altcuiva presupune smerenie. Adeseori ne începem nevoinţa cu cele mai bune intenţii, plini de râvnă, însă treptat, părăsim ascultarea şi ne recâştigăm „independenţa”, înşelând astfel încrederea părinţilor noştri. Cel ce vrea să-şi păstreze independenta nu va fi niciodată în stare să-si afle adâncul inimii, chiar dacă are o purtare fără greşeală, pentru că înlăuntrul lui se strecoară slava deşartă, care îi împietreşte şi îi astupă inima. A ne afla adâncul inimii nu este cu putinţă decât atunci când ne predăm pe noi înşine cu smerenie în ascultare de voia părintelui nostru.
Pocăinţa ucenicului depinde de pocăinţa părintelui duhovnicesc?
De bună seamă. Îi hrănim pe ceilalţi din ceea ce ne-am hrănit mai întâi noi înşine. Dacă duhovnicul are duhul pocăinţei, cu siguranţă că acest duh îl va atinge şi-l va insufla şi pe ucenic. Părinţii pustiei spun că dacă dorim să dobândim frica Domnului trebuie să trăim în preajma unui om cu frica lui Dumnezeu. Am putea spune aşadar într-un fel că viaţa duhovnicească este „ereditară”, că o moştenim de la părinţii noştri duhovniceşti.
Extras din Omul- ținta cercetării dumnezeiești– Arhimandrit Zaharia Zaharou, Editura Doxologia.
