Vicleanul încercase toate metodele şi pusese în mişcare toate puterile lui, dar totul a fost ca şi cum ar fi scris pe apă[1], cum ar fi dărăcit norii[2] sau cum ar săgeta cerul[3], adică ca şi cum ar fi încercat lucruri de neizbutit. Aşa că a încetat cu totul lupta. Ar fi trebuit să facă aceasta de multă vreme, dar nu a putut. Şi era firesc aşa, deoarece, cum ar fi putut înfrunta pe cel care, îmbrăcat în materie, a urcat mai presus de fire la Cer, de unde el, fără materie fiind, a căzut în chip jalnic?
Pentru aceasta s‑a hotărât să mai dea o ultimă luptă, să arunce „ultima ancoră”[4], aşa cum se spune: şi‑a adunat toată puterea lui vicleană şi şi‑a pus în linie de bătaie cetele sale, ca şi cum ar merge la război. În fruntea lor mergea însuşi satana ca un general. El a dat semnalul de începere a luptei.
Mai întâi de toate demonii au socotit că este bine să zguduie peştera cu strigăte, zgomote şi vuiete. Strigau cu obrăznicie, ameninţându‑l şi ocărându‑l cu mii de vorbe necuviincioase pe cel care nu putea fi atins şi vătămat. Apoi i‑au spus cu mai multă obrăznicie următoarele cuvinte:
– De ce ne arzi? De ce te împotriveşti mereu lucrurilor noastre? Nu te‑am putut vătăma cu nimic. Nu putem suferi nevoinţele tale, această râvnă neobosită ce o ai împotriva noastră. Nu suferim să auzim de tine. Chiar şi numele tău ne pricinuieşte groază. Încetează acest război împotriva noastră. Îngăduie să răsuflăm puţin şi noi şi tu de această vrăjmăşie. Dacă nu, mai bine pleacă repede la Cel iubit al tău şi lasă‑ne să ne vedem de treburile noastre. Dragostea mare pe care I‑o porţi Aceluia ne zădărniceşte tot războiul împotriva ta. Alege una din două. Altfel noi nu vom mai suferi şi, orice se va întâmpla, vom face totul până ce te vom izgoni din această viaţă, chiar dacă tu nu vei voi aceasta.
Sfântul însă a rămas nesimţitor la auzul acestor cuvinte, de parcă ar fi dormit somnul celor fericiţi. Îi cunoştea doar de atâta vreme, se obişnuise cu ei şi era deprins cu atacurile lor. De aceea nu s‑a neliniştit, ci petrecea în continuare adâncit în sine, rugându‑se lui Dumnezeu cu obişnuita sa pace şi blândeţe. Zgomotele şi glasurile lor nearticulate le socotea nişte gânguriri de prunci.
Atunci demonii s‑au sălbăticit şi mai mult. Au început să strige cu glasuri şi urlete sălbatice:
– Ei, nu ne auzi? Nu ne răspunzi nimic? Dispreţuieşti întrebările noastre?
Dar Sava nu a scos nici un cuvânt, ci şi‑a îndreptat mintea spre Dumnezeu şi a început să cânte încet cuvintele profetice: „Cei ce căutau cele rele mie grăiau deşertăciuni şi vicleşuguri toată ziua cugetau. Iar eu ca un surd nu auzeam şi ca un mut ce nu‑şi deschide gura sa. Şi m‑am făcut ca un om ce nu aude şi nu are în gura lui mustrări. Că spre Tine, Doamne, am nădăjduit”[5].
Atunci demonii şi‑au ieşit din minţi şi, nemaiputându‑se stăpâni, s‑au năpustit asupra lui Sava în acest chip: s‑au adunat toţi şi, ca un singur om, l‑au răpit cu mâinile lor ucigaşe, l‑au dus pe marginea unei prăpăstii din apropiere şi l‑au aruncat în ea cu capul în jos.
Nepătrunse sunt judecăţile lui Dumnezeu! Prăpastia aceea era atât de adâncă şi atât de înfricoşătoare la vedere, încât oricine ar fi căzut în ea, fie om, fie animal, fie altceva, i‑ar fi fost cu neputinţă să rămână viu.
Probabil că în acest moment greu minunatul Sava a auzit tainic: „Îngerilor Săi va porunci pentru tine […] şi pe mâini te vor înălţa”[6]. Şi nu numai că a auzit, dar a şi văzut împlinindu‑se în realitate, trăind mai presus de fire minunea cea mare. Nu a căzut cu capul în jos în acea prăpastie adâncă, aşa cum au voit acei ticăloşi, ci a căzut în picioare, rămânând sănătos şi nevătămat. Cât de mare este puterea lui Hristos care pe toate le săvârşeşte!
De acolo, din fundul prăpastiei, viteazul nevoitor a înălţat o preaslăvită cântare de biruinţă împotriva vrăjmaşilor şi i‑a aruncat pe toţi aceia în adâncurile pierzării. De atunci demonii nu au mai îndrăznit să‑l atace, cu toate că până acum avuseseră îngăduinţă să‑l ispitească pentru pricini cunoscute numai de Pronia cea înaltă a lui Dumnezeu. În tot cazul, acesta era sfârşitul ispitelor.
[1] Proverb vechi: „A scrie pe apă” (CPG 1, p. 267).
[2] Proverb vechi: „A dărăci norii” (CPG 2, p. 27).
[3] Proverb vechi: „A săgeta cerul” (CPG 1, p. 46 şi CPG 2, p.27). Toate proverbele asemănătoare de mai sus se referă la cei care se ostenesc în zadar pentru lucruri ce nu se pot împlini.
[4] Proverb vechi (CPG 1, p. 256).
[5] Psalmul 37, 12‑15.
[6] Psalmul 90, 11‑12.
Fragment din cartea Viața Sfântului Sava Vatopedinul cel nebun pentru Hristos – Editura Evanghelismos
