Viața Sfântului Sava Vatopedinul – Prezenţă dumnezeiască – Cele care se pot spune şi cele care nu se pot spune

Prezenţă dumnezeiască – întărire în pustie

Trei ani a petrecut Sava în acea peşteră. Pretutindeni se vorbea despre el. Toţi erau plini de admiraţie auzind de petrecerea sa. Dar el nu suferea nicidecum astfel de cinstiri, nici laudele şi nici slava de la toţi, care se înmulţeau pe zi ce trecea. Toate acestea îl împiedicau în petrecerea sa cu desă­vârşire monahală şi iubitoare de linişte.

Din această pricină, a ieşit într‑o bună zi pe ascuns din peşteră, fără să‑şi dea seama nimeni, şi a plecat din acel ţinut. A traversat în grabă Iordanul şi a intrat în pustia cea mai dinăuntru şi necălcată de nimeni.

Acolo se spune că s‑a nevoit mai presus de fire acea minunată egipteancă, care s‑a arătat marelui Zosima[1]. Aşadar, şi Sava s‑a sălăşluit acolo. Cu o râvnă asemenea ei, şi‑a scos şi zdreanţa ce o avea pe el şi a plecat mai departe cu multă bucurie.

Nu se putea linişti deloc, rănit fiind de preadulcea săgeată a dragostei Stăpânului. Cugeta mereu cu o nespusă iubire la Cel Care I se arătase. Nu putea să uite câtuşi de puţin dulcea Lui lumină. „Unde locuieşti[2] şi unde Ţi‑ai pus locaşul[3]?”, Îl întreba mereu. „«Arată‑mi slava Ta, arată‑Te să Te văd»[4]. Dă‑mi frumuseţea chipului, marea vrednicie a înfierii, Împărăţia Ta! La aceasta m‑ai învrednicit să mă fac părtaş mai presus de minte şi cu iubire de oameni, Iubitorule de oameni”. Aceste cuvinte le spunea în şoaptă Stăpânului Ceresc în timp ce mergea prin nesfârşita întindere a pustiei.

Un noian întins, ce nu putea fi cuprins cu ochii, în care Sava umbla gol. Numai o zdreanţă îi acoperea părţile ce trebuiau acoperite. Fără hrană, fără apă, îşi potolea foamea numai cu nişte verdeţuri sălbatice ce creşteau ici şi colo, iar setea cu câteva picături de apă, şi acestea foarte rar. În acele pustiuri foarte uscate arareori cresc astfel de verdeţuri. Cu ade­vărat, privelişte înfricoşătoare şi uimitoare chiar şi Îngerilor!

Nevoindu‑se atât de aspru în acele pustietăţi pentru Împărăţia lui Dumnezeu, marele nevoitor a ajuns odată într‑un loc cu desăvârşire uscat. Pustia aceea era atât de uscată, încât vreme de cincizeci de zile nu a găsit nici o verdeaţă, nici o picătură de apă, nici măcar vreo urmă de umezeală în pământ şi nici nu a plouat. Încet‑încet au început să‑l părăsească puterile trupeşti şi, după o vreme, a căzut la pământ aproape mort. Aşa cum avea să ne spună el mai târziu, a văzut deodată, în timp ce abia răsufla, un Înger despre care credea că venise să‑i ia sufletul. Aflându‑se în această stare, pierduse orice nădejde pentru viaţa de aici şi căuta numai la cea de sus, aşteptându‑l pe Înger.

Dar iată că a venit şi Îngerul trimis de Dumnezeu, care a stat lângă el plin de strălucire. Însă nu a venit să‑i ia sufletul, aşa cum credea viteazul, ci ca să‑i dea mai multă putere, să‑i dea odihnă celui istovit, să‑i prefacă într‑un chip minunat trupul şi sufletul spre mai bine. Odată cu acesta s‑a pogorât şi o negrăită mireasmă. O răcoare şi o lumină nespusă l‑a în­sufleţit pe nevoitorul ce zăcea la pământ, răspândindu‑se dintr‑odată în tot locul acela.

Apoi Îngerul l‑a luat de mână pe Sava, l‑a ridicat în picioare, l‑a făcut sănătos şi, ca şi cum ar fi fost nişte prieteni care se cunosc de când lumea, i‑a spus cu dragoste aceste frumoase cuvinte:

 – Îmbărbătează‑te, prietene! Întăreşte‑te şi nu te mai teme de nimic, căci eu întotdeauna şi oriunde vei merge mă voi afla lângă tine! Aşa mi‑a poruncit Dumnezeu.

N‑a apucat Îngerul să termine vestea, că dintr‑odată o lumină dumnezeiască mai strălucitoare decât cea dinainte s‑a revărsat peste locul acela. Înăuntrul acestei lumini S‑a arătat iarăşi Însuşi Împăratul Hristos, ca şi mai înainte. Acea nespu­să strălucire şi desfătare care izvora de acolo, acea nepo­tolită dorire, mai presus de orice dorire, cu adevărat sfârşitul doririlor, s‑a făcut îndată totul pentru nevoitor: şi hrană, şi sănătate, şi slobozire de orice mâhnire, şi împlinire a oricărui fel de lipsă.

Odată cu sufletul se preface şi împreună „pătimeşte” în această fericită dorire şi trupul cel unit cu el. Acestea ni le spun de Dumnezeu purtătorii noştri Părinţi, care şi ei le‑au „pătimit” şi ni le‑au predat. „Sufletul”, spune dumnezeiescul Maxim, „se face dumnezeu prin partici­pare la Harul dumnezeiesc, […] se îndumnezeieşte şi trupul împreună cu sufletul, prin împărtăşirea de dumnezeire pe potriva lui”[5].

Cele care se pot spune şi cele care nu se pot spune

După ce l‑a întărit din destul pe marele văzător al acelei vedenii dumnezeieşti, Îngerul s‑a făcut nevăzut şi odată cu el a dispărut şi vedenia. Iar nevoitorul cel asemenea cu Îngerii, plin fiind de bucurie şi de o nespusă desfătare, a continuat să străbată acea pustie îndepărtată şi neroditoare. Deşi era cu trupul pe pă­mânt, cu mintea însă umbla fără încetare prin Cer şi prin mijlocul frumuseţilor de acolo. Şi el îşi avea petre­cerea[6] tot acolo, ca şi Marele Pavel, care s‑a suit până la al treilea cer şi a auzit cuvinte nespuse pentru limbile ome­neşti[7]. La fel şi sfinţitul Sava se făcuse părtaş al răpirii celei mai presus de fire şi al tainelor dumnezeieşti.

Dar nu a spus tot ceea ce a văzut şi a auzit. Pe cele mai multe, deoarece erau cu desăvârşire nemaiauzite şi cu nepu­tinţă de exprimat, le‑a cinstit cu tăcerea, ca şi Pavel. Cele pe care Sava le‑a povestit în taină prietenilor şi celor mai sporiţi, aceleaşi vi le spun şi eu pe scurt, atât cât îmi va fi cu putinţă. Îl pun pe Dumnezeu judecător al cuvântului meu, că nu voi adăuga nimic mai mult decât adevărul, nici nu voi ştirbi cu ceva, de bună‑voie, înalta filosofie a bărbatului. Dar ca să‑i iconomisim şi pe cei mai slabi, vom coborî pe alocuri noimele cele înalte. Vom pune măsură dreaptă cuvân­tului şi timpului, precum spune înţeleptul Solomon că este „vreme pentru toate lucrurile”[8]. Iar aceasta este în desăvârşită armonie cu cel care a filosofat atât de bine spunând: „în toate măsura este cea mai bună”[9]

[1] Este vorba despre Sfânta Maria Egipteanca, care s‑a întâlnit cu Cuviosul Zosima, s‑a mărturisit, s‑a împărtăşit şi apoi a adormit. Ea a trăit patruzeci de ani de minunată nevoinţă, după ce trăise o viaţă în desfrânare. (Vezi: Sfântul Sofronie al Ierusalimului, Viaţa Cuvioasei Maria Egipteanca, PG 87, 3697‑3726).

[2] Ioan 1, 39.

[3] Cântarea Cântărilor 1, 6.

[4] Ieşire 33, 18, 13.

[5] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete teologice, Suta a II‑a, c.88, Filoc. Rom., vol. 2, Ed. Harisma, Bucureşti, 1993, p. 211.

[6] Filipeni 3, 20.

[7] II Corinteni 12, 2‑4.

[8] Ecclesiastul 3, 1.

[9] Apoftegmă veche atribuită lui Cleobul (Diogene Laertios A, Cartea VI, § 93, Lipsia [Leipzig] 1833; CPG 2, p.80).

Fragmente din cartea Viața Sfântului Sava Vatopedinul cel nebun pentru Hristos – Editura Evanghelismos