Am observat că unii duhovnici spun bărbaţilor care au probleme cu femeile lor: „Fă răbdare, căci aceasta este crucea ta. Ce să facem? Vei avea plată de la Dumnezeu”. Merg apoi femeile şi le spun şi lor: „Fă răbdare, ca să iei răsplată de la Dumnezeu”. Adică se poate să fie amândoi vinovaţi, dar la amândoi duhovnicul să le spună: „Fă răbdare!”. Şi atunci cel care este vinovat îşi odihneşte gândul crezând că îl suportă pe celălalt, în timp ce în fiecare zi îl face să-şi iasă din fire.
Odată a venit la Colibă cineva care mi-a spus că are probleme cu femeia lui. Ajunsese la divorţ. Nu voiau să se vadă unul cu altul. Amândoi erau învăţători şi aveau doi copii. Nu mâncau niciodată acasă. După ce terminau serviciul unul mânca la un restaurant, celălalt la altul, apoi luau câteva sandwich-uri pentru copii. Iar sărmanii copii, atunci când se întorceau părinţii lor acasă, se duceau şi căutau prin buzunare şi prin genţi să vadă ce le-au adus să mănânce. Sufereau o mare dramă. Bărbatul ei era şi cântăreţ la o biserică. La o biserică mergea femeia lui, la alta cânta el. Până acolo ajunseseră. „Părinte, ce să fac? îmi spuse acela. Duc o cruce mare, foarte mare. În fiecare zi avem certuri în casă”. „Ai fost la duhovnic?” l-am întrebat. „Da, am fost şi mi-a spus să fac răbdare, căci duc o cruce grea”, îmi răspunse. „Ia să văd, cine duce o cruce mare, îi spun. Să luăm lucrurile de la început. Atunci când v-aţi căsătorit, vă certaţi ca şi acum?”. „Nu, îmi spune. Opt ani am avut multă dragoste între noi. O adoram pe femeia mea mai mult decât pe Dumnezeu. După o vreme însă, ea s-a schimbat. A devenit cârtitoare, capricioasă…”. Auzi! S-o adore mai mult decât pe Dumnezeu! „Ia vino-ncoace! Ai spus că o adorai pe femeia ta mai mult decât pe Dumnezeu. Dar oare cine este de vină că aţi ajuns în această situaţie, tu sau femeia ta? Tu, căci din pricina ta Dumnezeu şi-a retras harul Său de la femeia ta. Şi acum ce te gândeşti să faci?” îl întreb. „Cred că o să ne despărţim” îmi spune. „Nu cumva te-ai încurcat cu alta?”. „Da, mă gândesc la una”. „Măi omule, nu înţelegi că tu eşti vinovatul? Să ceri iertare de la Dumnezeu, deoarece ai adorat pe femeia ta mai mult decât pe El. Apoi să te duci să ceri iertare şi de la femeia ta şi să-i spui: «Iartă-mă, căci eu am fost pricina creării acestei situaţii în casă şi a chinuirii copiilor noştri!». După aceea să te duci să te spovedeşti şi să adori pe Dumnezeu ca pe Dumnezeu, iar pe femeia ta s-o iubeşti ca pe femeia ta şi vei vedea că lucrurile vor merge bine”. L-am zguduit bine. A început să plângă. Apoi mi-a făgăduit că o să mă asculte. După puţină vreme a venit din nou la mine şi mi-a spus bucuros: „Îţi mulţumesc, Părinte! M-ai mântuit. Suntem foarte bine şi noi şi copiii noştri”. Vedeţi? Să fie el vinovatul şi să creadă că duce o cruce grea.
Nici voi să nu îndreptăţiţi vreodată pe femeile care vin aici şi vi se plâng de bărbaţii lor. Eu nu îndreptăţesc nici pe bărbaţi, nici pe femei, ci numai îi fac să se pună pe gânduri. Să presupunem că femeia îmi spune: „Bărbatul meu bea, vine acasă noaptea târziu, înjură…”. „Ascultă, îi spun, atunci când se întoarce noaptea acasă beat, să te porţi cu el cu bunătate. Dacă începi să cârteşti, zicând: «De ce ai întârziat? Cum de vii la această oră? O să te mai schimbi vreodată? Uită-te în ce hal ai ajuns! Lucrul acesta nu se întâmplă de o zi sau două. Câtă răbdare să mai fac?» şi mai faci şi o mutră acră, atunci diavolul îi va spune: «Mă, de ce mai stai cu proasta asta? Du-te şi te distrează cu alta!». Se poate să ai dreptate, însă diavolul îl va încurca în altă parte dacă procedezi astfel. Dar dacă tu te porţi cu el cu bunătate şi faci puţină răbdare şi rugăciune, fără să te plângi de ceea ce face el, atunci va vedea puţină însorire, se va pune pe gânduri şi se va îndrepta”. După aceea vine bărbatul şi-mi spune: „Femeia mea cârteşte, strigă”. „Măi omule, îi spun atunci, copiii şi biata ta femeie te aşteaptă cu nerăbdare până la miezul nopţii, iar tu te întorci acasă beat şi începi să înjuri? Ruşine! Te-ai căsătorit să-ţi chinuieşti familia?”.
Există cazuri în care se poate să aibă dreptate şi unul şi celălalt. Odată spuneam unui grup de creştini cât de curat a fost Makryanis[1]. Avea curăţie trupească şi sufletească. Atunci sare unul din grup şi spune: „Părinte, hai să nu-l scoatem acum şi pe Makryanis sfânt!”. „Şi de ce nu?” îl întreb. „Pentru că o bătea pe femeia lui”, îmi răspunde. „Stai să-ţi spun cum se petreceau lucrurile. Makryanis, atunci când se întâmpla să aibă vreun ban şi venea la el vreo văduvă care avea copii, i-l dădea. Însă femeia lui, sărmana, cârtea, spunându-i: «Dar şi tu ai copii, de ce ai dat banul?». Atunci acela îi dădea una şi-i spunea: «Tu îl ai pe bărbatul tău, care te va ajuta. Însă aceea, sărmana, nu are pe nimeni. Cine să poarte grijă de ea?». Adică amândoi aveau dreptate”.
Apoi, dacă unul din soţi trăieşte duhovniceşte, şi are dreptate, totuşi nu trebuie să ceară dreptate, deoarece, ca un om duhovnicesc ce este, trebuie să înfrunte în chip duhovnicesc nedreptatea. Adică să le înfrunte pe toate potrivit dreptăţii dumnezeieşti, căutând să-l odihnească pe celălalt. Căci dacă un suflet este slab şi greşeşte, are oarecum circumstanţe atenuante. Însă celălalt, care este într-o stare duhovnicească mai bună, dar nu arată înţelegere, greşeşte mult mai mult. Dacă şi oamenii duhovniceşti înfruntă lucrurile lumeşti cu dreptatea lumească, ce se va întâmpla după aceea? Trebuie să meargă mereu la judecătoriile lumeşti. De aceea se chinuiesc oamenii.
[1] Erou naţional al grecilor, luptător în Revoluţia de la 1821.
Extras din Viața de familie – Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos.
